OPTm
nr.crt.

La răspântia zărilor

Era odată un împărat chinez nu foarte bun la inimă. Își dușmănea copilăria. Și, odată cu ea, persoanele care o patronaseră. Chiar și artiștii. Bunăoară, era îndrăgostit peste poate de tablourile unui mare mânuitor al penelului, Wang-Fo. Dar mergând să vadă locurile care inspiraseră acele capodopere, împăratul era decepționat. Arta umilea natura. Iar monarhul se simțea înșelat: în comparație cu originalul (natura), copia (pictura) era mult mai bogată în adevăr. Invidios pe magia umilului său supus Wang-Fo, împăratul voia să se răzbune: să-i ardă ochii și să-i taie mâinile. O salvare pentru bătrânul pictor? Noroc că sentința nu e pusă imediat în aplicare. Lui Wang-Fo i se cere să desăvârșească mai întâi un vechi peisaj, chipurile neîncheiat. Atunci maestrul sparge zidul dintre ceea ce-i posibil și ceea ce-i cu neputință. Cum? Lărgește baierele închipuirii. Și se strecoară pe poarta larg deschisă a culorilor. A albastrului mai cu seamă; care inundă palatul unde maestrul era prizonier; și-i aduce la picioare foșnetul valului de mare; apoi o bărcuță cu care Wang-Fo se pierde lin în zare. O șterge din acum-ul greoi al temnicerului. Și acostează mâine-le străfulgerat al evadatului (Marguerite Yourcenar, Povestiri orientale). Imaginația reconvertește instantaneu actualitatea. Iar dacă o punem pe drumuri, e și mai eficace.

Cum vechii greci nu iubeau vidul, nici creștinii nu l-au plăcut cine știe ce. Aristotel nu era prea lesne de contrazis, ne asigură Simona Modreanu (Atomul, o poveste fără sfârșit). Să pretinzi că Facerea nu rânduise din prima fiece atom mirosea a erezie. Voga electronului săltăreț ne prindea târziu, în modernitatea căruntă. Până întindeam coarda cuantică, trimițând călătorii dincolo și, totodată, păstrându-i dincoace (Carlo Rovelli, Realitatea nu e ceea ce pare). Cuantismul e o mare elucubrație pentru unii și o mică visătorie pentru alții. Pentru noi, e un mare dresor al călătoriilor: de-a lungul și de-a latul lor, hoinarii se obișnuiesc cu diferența dintre a fi, a trăi și a exista (Tzvetan Todorov, Viața comună. Eseu de antropologie generală). Nu ținem cu nimeni. Meciu-i nul. Căci pelerinajele evului de mijloc erau pândite de balauri și îmbunate cu miracole. Iar călătoriile moderne se nasc din aproximări și se salvează din candori. Dar nu acum, ci invariabil altădată: „înainte ca limbajul să fie o capcană, pe când era un labirint" (Max Porter, Durerea e o făptură înaripată).

De la o vreme, albastrul nu e de găsit. Cerul se retrage. E o lumină strâmtă, de apus zgârcit. Modificându-se convingerile noastre despre pedigree-ul materiei, se revizuiesc și modalitățile prin care călătorii fac umbră pământului. Cu alte cuvinte? Dacă e regizată excesiv, călătoria se răzvrătește. N-are un încotro al ei. Ne uită printre ezitările altora. Pe care le-am fi dorit pentru noi, dar nu le-am încercat vreodată: „Locurile nu mai contează. Oamenii sunt prezenți pe jumătate în locurile în care se află. Au întotdeauna un picior în marele pustiu digital" (Matt Haig, Cum să oprești timpul). Și nesupunându-se hărților, călătoria zămislește propriile cărări. Și n-o să mai știe de noi. Are s-o ia spre niciunde. Cu sau fără aprobarea busolei. Nicio tragedie, o să pretindem. Nu murim decât în călătorii prozaice. Oricare le-ar fi durata, ele lâncezesc. Mental. Domestic. Monofazic. Pe lângă casa omului. Din fericire, omul nu va stagna niciodată la Vest ori la Est de ceva. Va fi, mereu, acolo unde îi este centrul: „ceea ce înfrumusețează deșertul, spuse micul prinț, e că ascunde o fântână undeva" (Antoine de Saint-Éxupery). Centrul poate fi sub acoperișul unei case ori sub coliba unui cer sărac. Ce-ar fi fost marile depărtări fără micile descoperiri? Orice necunoscută visează la un Columb al ei. Evenimentele nu sunt exterioare călătoriei premoderne; dimpotrivă, fortifică logica ei internă (Călătoria Sfântului abate Brendan). Feluritele peripeții sunt încrengături ale traseului, nu devieri de la evoluția lui. Itinerarul nu este un capriciu al reliefului. E o diagramă a cutreierărilor. Călătorul nu învinge niciodată kilometrajele. Mai ales că acestea nu sunt niciodată apatice. Își includ sau exclud peregrinii în funcție de loialitatea lor față de fantasmele ce-i animă: „era atât de concentrat asupra desenelor, încât nu-și mai dădea seama de nimic. În noaptea sălbatică, drogat de desen și opiu, crea asemănările ca pe un nou automatism. Procedeul acționa în locul lui" (César Aira, O scenă din viața unui pictor călător).

Călătoria e dubitativă, nu obstinată. Perseverează cum poate. Cu junghiul bâjbâielii între omoplați; și n-o să traverseze indecizia, o s-o ronțăie pe la colțuri. Ce? Nu-i destul? Cumpără esențe vânzând adiacențe. A călători e totuna cu a ține urma, a împrejmui, a lega, a lua în prinsoare rărunchii unui petic de pământ (Andrei Oișteanu, Ordine și haos; Gabriel Liiceanu, Tragicul). Călătoria nu trebuie să stea sub presiunea unui vârf de escaladat; contează mai mult cine te însoțește, cine te întâmpină, cine te ascultă. De altfel, orice victorie are ambiguitățile ei: „dacă rătăcirile s-au încheiat de ce să târăști după tine trecutul în noua viață?" (Guzel Iahina, Trenul din Samarkand). Oriunde dai de caverne ale traiectoriei tale; ele știu să se camufleze în hainele destinației ultime, atrăgându-te în vizuina lor (Burhan Sönmez, Labirint). Dar tot rău-i spre bine: așa se deprind călătorii să nu venereze o traiectorie pusă în ramă. Plusul călătoriei fiind divagația, orice neprevăzut propune oamenilor câte o ispită-specialitatea casei; iar temerarii intră într-însa cu totul, deși nu sunt tocmai convinși că istoria pe care o împărtășesc acum n-o să omoare devenirea lor de până atunci. După cum observa și William Shakespeare, în piesa Cum vă place, actul IV, scena 1: „A! Ești un om călătorit! [...] Te pomenești că ți-ai vândut moșiile ca să le poți vedea pe ale altora. Să vezi multe și să n-ai nimic e ca și cum ai rămâne sărac lipit ca să-ți îmbogățești ochii".

Vagabondajul inițiatic exemplifică arhetipul aprofundării: „Și apoi, cine-i acest eu la care mă refer?! În imposibilitatea de a mișca. În imposibilitatea de a scrie, de a trăi. Am ajuns, probabil, în acel punct central, care nu mai deschide orizonturi, ci te afundă în tine însuți, descoperindu-ți singurătatea implacabilă, inconsistența și moartea. Orice pas aș face acum n-ar mai fi înainte – m-ar întoarce spre periferie" (Ovidiu Nimigean, Mortido). Nu totdeauna cel umblat este și cel chemat. Și nu-i prea ușor să crezi că o să pleci altcineva și o să te întorci tu însuți. Călătoria își atinge destinația doar dacă generează intervale. Apoi, ea nu este totdeauna o uriașă străbatere. Este și o discretă rămânere acasă; după ce-ai ancorat la țărmurile sinelui anevoie conturat; și îți ești ție însuți hotar, unul de la care te iei întruna de la zero: „Pentru mine, fiecare zi e ziua dintâi. Ziua dintâi pe care o întâmpin în fiecare zi. M-am mulțumit cu prezența misterioasă a lumii din jurul meu și cu conștiința că exist. N-am simțit nevoia să știu mai mult. [...] Să te întrebi înseamnă să n-ai încredere sau să fii gol pe dinăuntru. Asta ține de firea fiecăruia, din ziua în care te-ai născut ai ales refuzul sau acceptarea. Dacă tu ai fi mulțumit, pe cerul meu n-ar exista nici un nor. [...] Nu mă iubești destul dacă ești așa trist" (Eugène Ionesco, Joaca de-a măcelul). De fapt, suntem cât se poate de răsuciți pe dinăuntru. Plecăm în felurite scotociri lăuntrice, ca să dăm peste cea mai potrivită purcedere din noi înșine. Nu este alta decât semenul ce ne-a fost menit; cel ce mă completează de minune pentru că nevoia lui de ajutor este pe măsura putinței mele de a-l oferi. Stându-i alături la greu, ne călăuzim, de fapt, reciproc; împăcând binele pe care mă bizui eu demult cu acela în care speri tu de puțină vreme. Astfel, orice opțiune e o întortocheată călătorie. Seamănă cu o intersecție derutantă, unde multe indicatoare ne îngrijorează, iar altele mai degrabă încurcă.

Personajele din romanul Pelerinul vrăjit (2019) sunt suspendate într-o îndărătnică neîntâmplare a lucrurilor. Toate ilustrează credința creștină în plenitudinea lumii: densă, predictibilă, atemporală, omogenă. Niciodată disparată. Hazardul era un asalt, veșnic ratat, asupra imperturbabilei și divinei mașinării cosmice: făcătura lui „ducă-se pe pustii" și atât. Eroii lui Nikolai Leskov nu rivalizează cu aceia din producțiile Marvel. Romanul apărut la Editura Humanitas e doar un prilej de expectative și de adeveriri. Secvențele factuale nu sunt evenimente, sunt atenționări, apropouri, asentimente; sau mici turbulențe, care zăpăcesc busola căutătorilor de Dumnezeu. Mai mult chiar: în visul unui arhiereu se arată Sfântul Serghie. Călugărul neacceptând însă ceea ce sfântul îi cerea (o anume indulgență față de un confrate căzut în păcat), se preface că nu-și înțelege vedenia. Și socotea visarea o păcăleală a creierului său; pe care îl voia, ca orice dreptcredincios, mai îndatorat evidențelor diurne decât adevărului oniric. În cultura premodernă, lucrurile nu devin prea ușor alte lucruri. Stau în banca lor. Își corespund respectuos. Și se cumulează bilateral. Nu se autonomizează, se confirmă dându-și mereu aceeași replică. Se aliniază și se pun la dungă. Platon e mereu prin preajmă. În optica modern-evoluționistă, un lucru se preschimbă repejor în celălalt, de parcă i-ar fi datorat asta. Totu-i bulversare: una zorită, moleculară, peripatetică, înverșunată. Aparent. Călătorii moderni nu au o grabă a lor. Claxonează întârzierile altora. Nu-s mai rapizi, sunt pripiți. Și nu-și revelează nimic: oriunde apucă, au deja înaintași. Nici nu-s alergici la exagerări. Minciuna lor este, în cel mai rău caz, un adevăr polimorf. Așa că aduc în călătoria asta sferturile de răspuns din rătăcirea precedentă. Și totodată suma lucrurilor nereușite până acum; ceea ce n-au educat încă în ei înșiși. Călătoria e un zig-zag printre cele știute și cele temute. Realitatea? E o frumoasă bănuială. De aceea, călătoria e o stație mereu intermediară; o cârdășie zâmbăreață între avertisment și făgăduială (Basarab Niculescu, Ce este realitatea?).

Pelerinul vrăjit nu-i o mare carte. E o farsă ușurel-voioasă. Iar personajele ei nu-și ajută deloc povestea. Ne abandonează în Rusia tuturor clișeelor: țara în care nu poți arunca o pietricică fără să nimerești un mare mistic. Și atunci, veți întreba, ce mai caută Pelerinul în ea? O amiază a însușirilor și atât. Niciun zenit nu-i în pericol. Plimbăreții lui Leskov nu se instalează, deocamdată, într-un final preștiut. Cum zicea Clarice Lispector, „urmez toate căile, dar nici una dintre ele nu este încă a mea" (Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă). Să ne fie de bine. Călătoria nu-i împănată cu predestinări. E presărată cu multe sincope. Zise și insule. La alegere. A lui Umberto Eco, înfiptă în ziua de ieri? A lui Evgheni Vodolazkin, intrată și ea în istorie? Oricare ar fi, călătorul nu urgentează nimic. Lumea e aceea care se-ndreaptă, înceată, către dânsul. Sub orice formă. Chiar și costumată-n extraterestru. E.T.-ul lui Steven Spielberg n-o fi venit el în zadar. Mă rog, fie că-i pelerinaj, surghiun sau evaziune, călătoritul e un cărăuș al trecerilor dintr-o stare în alta (Olga Tokarczuk, Călătoria oamenilor Cărții). Îndeosebi la sfârșirea anului, când călătorirea e colindare. Dar asta a fost cândva. Acum sunt alte râvniri: dezrădăcinarea ne face mai actuali; poate spontani, încă posibili, de față la orice. În plus, devenim mai fideli căutării. Nu ne mai furișăm prin ultima biografie; nici nu le parafrazăm pe cele jucate deja. Și nu ne mai tupilăm pe sub suspiciunile cuiva. Orice așteptare am invada, ea e deja ocupată.

Una din marile mutații a fost trecerea de la căile Domnului la căile ferate. Preumblările se subordonează mijloacelor de transport. Călătoria nu mai este o cucerire, este doar locomoție. Călătorul nu mai e subiectul povestirii, este obiectul ei. Nu mai acționează, este acționat. Și nu călătorește spre zări nedefinite, e purtat, din scurt, ici-colo. De pildă, romanticii se plâng că viteza trenului le fură bucuria escapadei. De aceea, mersul pe jos le reapropie spațiul. Și iau astfel parte, fie și câteva secunde, la pulsul locurilor. Pe care dintre acestea îl preiau, totuși, în inima lor? Desigur, nu omul își alege tabloul. E mai degrabă invers. Dacă are habar ce-i aceea o priveliște? Un pastel de circumstanță? Nu, o grădină interioară. Botanica de sub piele. S-a tot scris. Astăzi, natura e prea estivală. Și-a extirpat melancoliile. Peisajul nu mai colaborează. Doar funcționează. Ruginește ochiul, zaharisește vederea. Și nu ne mai confundăm cu dânsul. Ne intersectăm cu el. Sau ne ciocnim. Și ne încuie pe dinafară. Normal, am cârti noi. Prea l-am îngrășat cu straturi de elogii. Și nu mai dezvoltă nicio imagine despre o altă imagine. Devine parietal, frust, steril: „nici unuia nu i-ar fi trecut prin minte să se extazieze la simpla vedere a unei coline, nici unul nu știa măcar că existau peisaje precum podgoriile din Champagne cuibărite între dealuri. Am fi învățat să ne construim un viitor având drept unică perspectivă linia dreaptă de la orizont" (Jean Mattern, Lapte și miere).

Medievali sau moderni, călătorii nu-s de părere că omul de aici e același cu un semen de la o milă mai încolo. Dacă ar fi fost altminteri, turismul nu s-ar fi conservat decât ca sport olimpic. Or, magia călătoriei stă în convingerea că și repetitivul are suspansurile sale. Să fie clar, călătoria se răzgândește deseori. Și călătorul i se supune, chit că o să-și poticnească scrutările în dușumeaua resemnării. Dar fără să tulbure nicicum fluența Cosmosului. Călătoria nu respectă o rută, împrăștie șovăieli. Iar călătorul nu se ciondănește cu ambientul: i se sustrage când și când, stând cam mult în mintea lui (Andrei Pleșu, Pitoresc și melancolie). Și sunt destule consecințe. Călătoria nu se dă în vânt după cronologizări, preferă diferențieri; cum ar fi contrastul dintre gândirea turistului aeropurtat și aceea a pelerinului pedestru. Medievalii îndurau orice frison ridicat din bucuria de a fi a lucrurilor; sau din tristețea stingerii lor. Modernii își degustă plictisul, promovându-l ca tabiet. Nimic nu-i însă pierdut. Universul nu ne acceptă mai puțin. Îl ignorăm noi prea mult (Alejo Carpentier, Pașii pierduți).

Sfat: despre călătorie să n-ai păreri. Deși mergi, încă o dată, unde mai fuseseși: „adevărata încercare pentru fiecare alegere e să o faci încă o dată știind foarte bine ce te-ar costa", estimează Oracolul din Matrix – Revoluții (2003). Depinde însă de fiecare unde-și duce văzduhul: doar atâtea țări ale nimănui decorează pereții văzului! Călătoritul nu se laudă cu un mod decisiv de a fi. De aia nu strică să mai tachinezi oleacă neștiutul. Căci triumful călătoriei nu e calculat. Nici deslușit. E resimțit: „nimeni nu vede dincolo de o alegere pe care n-o înțelegi", ne comunică același Oracol din sus-pomenitul film. Din păcate, nu mai empatizăm cu „mediul înconjurător". Îl inspectăm asiduu și degeaba. Lucrurile se zăvorăsc în culorile lor. Din cauză că omului îi este greu ca individ. Îi este, iarăși, mai ușor ca specimen. În aventura lor update, Hansel și Gretel nu-și mai irosesc firimiturile, își cheltuie calea. Soluții? Mai degrabă sugestii. Imaginația nu zburdă prea mult în afara Adevărului nostru. Unde mai pui că fantezia remaniază, neobosită, concretul. N-are altă materie primă. E limpede: lumea știe totuși să-ți dăruiască; tu, călătorule, învață să primești: „Realitatea e La Marginea faptelor / În afara lor / Faptele fac margini / Suntem în realitate" (Bogdan Ghiu, Cu Orice e posibil).

Încă ceva. A pleca în Cosmos e cam tot aceea cu a pleca în delegație. Și de ce nu? Deasupra stelelor e o tăcere încă prea puțin umblată. Astfel, în Interstellar: Călătorind prin univers (2014), filmul lui Christopher Nolan, timpul nu cade niciodată în picioare. Totu-i pe dos: suprafețele circulă, duratele lâncezesc. Iar spiralele gravitației nu se plictisesc nici ele: macină întruna un trecut fără apărare, trecutul unui viitor neatins încă; dar pe seama căruia se făcuseră atâtea pronosticuri, încât oamenii credeau că el se consumase deja. Ni se dă impresia că scenaristul Interstellar-ului ar fi William Faulkner: „și, pe când vorbea despre vremurile acelea de demult și despre oamenii aceia, morți sau dispăruți, de o rasă diferită de oricare dintre cele pe care le știam, treptat, vremurile acelea încetau să mai fie vechi și deveneau prezentul, acum, nu numai ca și când s-ar fi întâmplat ieri, ci ca și când încă s-ar mai fi întâmplat, și unele dintre ele nici nu s-ar fi petrecut încă, ci urmau să fie mâine, așa că, în cele din urmă, părea că nici măcar eu însumi nu venisem încă pe lume, că nimeni din rasa mea, sau din oricare altă rasă pe care o aduseserăm cu noi, pe pământul acestei țări, nu venise încă aici" (Nuvele regăsite).

Adam citește lumea. Cu glas tare. N-o înțelege, o aude. N-o istorisește, o conspectează. Cu precădere în iunie. Când plouă peste normă. Știți deja motivul: cerul vine de la ruși. Ca să ne țină în casă. Și ca să călătorească el în locul nostru. Și pentru ca noi să nu ne alegem cu nimic. Evident, de nicăieri te întorci totdeauna desculț. În fine, se face târziu în călătoriile noastre. Încă o zi își retează seninul. Nori încărcați zăbovesc deja pe coama zărilor. Iar Ahasverus abia dacă își zvântă șosetele; la un foc rece, cu miros acru, de lemne jilave. Cerul nostru e oricum pe terminate, se dă cu porția. Astfel, călătorul speră să prindă măcar un ciob de văzduh înserat, oricât de mic; ca să aibă unde să-și așeze cortul, să-și întindă nesomnul, să-și oblojească regretele. Esențial nu este să eludăm o latitudine ori să păcălim o longitudine. Călătoria nu oferă certitudini, cultivă neprevăzute. Nu este o nevroză a sosirii ori vreo tipicăreală a căutării. Și nici o zăbavă a dibuirii categoric nu este. Nu câștigăm niciodată teren, curtăm o distanță. Ne frământăm savant, ne agităm ghiduș. Călătoria este o întâlnire, îndelung exersată, între vrerea ta nesilită și felul în care neliniștea îți așază mirările. Teoria chibritului? Poate că nu. „Niculae, unde mergem noi, domnule?", se încețoșa Victor Rebengiuc, pe sub pălăria lui de Moromete.

Andi MIHALACHE

Cercetător în Departamentul de Istoria culturii, din cadrul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Andi Mihalache este și redactor-șef adjunct al Anuarului aceleiași instituții, conferențiar asociat al Universității „Al. I. Cuza”. Autorul volumelor: Pe urmele lui Marx. Studii despre comunism și consecințele sale (2005), Mănuși albe, mănuși negre. Cultul eroilor în vremea dinastiei Hohenzollern *(2007), *Contribuții la istoria ideii de patrimoniu. Surse, evoluții, interpretări (2014), Timpul, obiectul, povestirea. Decoruri interioare în literatura autobiografică (2017), Trecutul ca text: idei, tendințe, controverse (2017), Idem et Ipse. Centralism și localism în proiectele muzeale din La Belle Époque (2018), Istoria eului cursiv: mărturii, identități, patrimonii (2019), Confesiuni, vestigii, temporalități (2019), Codificări culturale, inflexiuni sociale (2020).

Echipa
Arhiva

 

PRINT 12⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Proza Aidei ECONOMU surprinde lucrurile mărunte ale unui cotidian urban, făcut din mondenități și din vechea periferie, cu atenție specială pe actul comunicării.

OPTm

 

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Nemira, 2021. Recomandată de

Alina PAVELESCU

LITERA

Trei, 2021

 

TOPUL PROZEI

Cărțile anului 2021. Topul Doinei Ruști, la Rdio București FM

 

 

 

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

ART, 2021

Upswell Publishing, 2022

LITERA, 2021

Copyright © optmotive.ro