OPTm
nr. 82

Meryem

Își strânse cu grijă în jurul corpului șalul și se apropie de docuri. Soarele nu răsărise încă și deasupra apei negre se ridica frigul. Știa că pescarii ies în larg cu mult înainte de miezul nopții, să pescuiască cu foc. Mai ales în nopțile fără lună, peștii însetați de lumină ieșeau la suprafața apei, atrași de flăcările cazanelor cu cărbuni încinși și pirită. Adunați în trene vii, se repezeau în plase, semănând mai mult cu un stol de păsări, care zbura haotic în spuma fosforescentă a siajului, decât cu niște bancuri de pești. Pescuitul la lumina făcliilor era o vânătoare bazată pe adorația unor zei plutitori, în care victimele hipnotizate nu aveau nicio șansă în fața siluetelor umane mișcătoare, ireale, sulfuroase. La răsăritul soarelui, gălețile cu apă de mare pline cu macrou, guvizi, sardine și șprot erau aduse la mal. Spinările argintii ale supraviețuitorilor se rostogoleau încă vii, săreau în sus, se împărțeau pe grupuri, și ochii lor ca mercurul lichid implorau mut dreptul la viață, chiar și cu ultimele puteri. Unii trăiau mai multe ore și încă se zvârcoleau în coșurile de răchită atunci când erau duși de măgăruși la hala de pește, unde erau eviscerați. În final, sfârșeau aruncați pe blocuri mari de gheață, acoperiți cu frunze de smochin, ca să nu ajungă muștele la ei. 

Lui Meryem nu îi plăcea. Nu îi plăcea spectacolul acesta al unei agonii furioase care se zbătea, al unei morți așteptate, prelungite, hâde, dar nu avea de ales. Trecuse mai mult de o săptămână și trebuia neapărat să vorbească cu Musa. Să vorbească, să îl implore, să plângă, nu mai conta. Povara atâtor nopți, în care nu pusese geană pe geană, o doborâse și voia să afle – într-un fel sau altul – ce hotărâse fiul ei cel mic, dacă avea să se întoarcă acasă. 

Luntrile lungi, negricioase, intraseră în port una după alta, unele dintre ele legate cu sfori, dar cea a lui Musa și Emrah, prietenul lui din copilărie, nu era. Ajunseseră mai devreme ca de obicei în port, lăsaseră peștele și plecaseră. Femeii nu îi veni să creadă că nu avea să îl vadă nici de data asta, așa că mai stătu o vreme, cu brațele atârnate pe lângă corp și umerii căzuți, fără să îi bage în seamă pe bărbații de toate vârstele, care treceau pe lângă ea, privind-o sub sprâncenele mirate. Nu se putea hotărî, se uita în larg la ultimele bărci întârziate și aștepta o minune. Când și ultima luntre fusese trasă lângă docuri, realiză că era târziu și că era singură. 

Lăsă în spate portul și începu se urce scările. Ziua începuse demult și nu făcuse nimic de mâncare, nu spălase nici măcar vasele din seara trecută. Colbul mărunt i se lipea de papucii de casă, în care plecase încălțată din nebăgare de seamă, și o durea spatele. Mergea cu pași mărunți, târșiti, impreciși, clătinându-se din când în când sub greutatea durerii. Aproape de gardul cimitirului se opri un pic sub frunzișul unui lămâi. Cimitirul. Meryem nu avea pe nimeni acolo. Atunci când fuseseră aduși cu forța, în sürgün, de către Mehmed al doilea, Cuceritorul Constantinopolelui, care se trezise stăpân peste un oraș depopulat, bunicii ei armeni se așezaseră la Kumkapı, în districtul Fatih.

Cumpătat și încercat de viață, strămutatul Nazar Harutyunyan înțelese foarte repede că nu avea să mai vadă Crimeea lui dragă și că țărmul mării Marmara era la fel de bun ca cel al mării de Azov. Își boteză primul fiu Ismail și, deși nu îl silise nimeni, trecu cu toată familia la Islam. Așa că, acum, bunicii, în casa cărora Meryem crescuse, se odihneau în micul cimitir din cartierul Kumkapı, fără să aibă o cruce la cap. De jur împrejurul lespezilor lor de piatră, iarba înaltă, iarbă de care lui Meryem îi era frică, acoperea totul. Cu uitare, cu frunzele ei ascuțite și praf, cu amintirea stepei din sângele celor care muriseră înainte, amestecat cu aerul marin, sărat al orașului lui Constantin și Teodosie și Suleiman și Mehmed. În fiecare an, mai înaltă și mai înaltă, iarba din cimitir mai îngropa, încă o dată, toți morții la rând. 

După ce îi muriseră ambele fetițe, una după alta, Meryem se ducea des să cosească, dar între timp renunțase, pentru că se mutaseră, și cartierul copilăriei ei era departe. Așa că viu, triumfător, de neoprit, sângele vegetal învinsese și micile plăci funerare ale fetelor dispăruseră înghițite de mareea verde.

Primise, la schimb, cimitirul de lângă casă, noua casă, care între timp se învechise și ea. Cimitirul de la ea de pe stradă era singurul loc unde putea să stea în liniște, fără să facă nimic. 

Bărbat-su o învățase literele și să silabisească câteva sure, și de fiecare dată când venea la cimitir, lua cu ea primul Coran, cumpărat de Nazar Harutyunyan, când ajunsese la Constantinopole: o cărțulie veche pe care Meryem o ținea pe un raft în bucătărie și care se acoperea de un aer alb, discret, ori de câte ori, femeia cernea prea multă făină. Nu deschidea niciodată cartea sfântă, atunci când stătea dusă pe gânduri în cimitir; doar se sprijinea de ea, odihnindu-se, cu ochii pe jumătate întredeschiși și voalați. În momentele acelea foarte rare, morții ei se amestecau cu viii ei, cimitirele îndepărtate cu cimitirele apropiate și lumea nu o mai înfricoșa. 

De data asta însă, se hotărî să nu intre. Era tulburată și iarba înaltă scotea sub vânt o șoaptă ascuțită, un sunet oval, neliniștitor, care îi făcea rău. Alunecă pe lângă zidul cimitirului și o coti spre casă. Deschise ușa de la stradă a casei, trecu prin camera din față și își dădu seama cu surprindere că Mustafa era acasă, la el în atelier. Se întorsese foarte repede de la Seraglio. Nu urcă să îl întrebe ce s-a întâmplat, pentru că așa era învoiala, să intre acolo numai când era strigată, și se apucă să spele vasele; rămăsese surprinsă când se trezi cu el în bucătărie, cum îi înconjură umerii cu brațele   

—  Ce s-a întâmplat? Unde ai fost?

Își dădu seama că îi este rușine să îi spună adevărul, și anume că nu se putea resemna, că durerea ei de mamă era cel mai important lucru pentru ea, că trebuia să se ascundă și să mintă pe toată lumea, așa cum îl mințea și pe el de cinci luni. Musa, unicul ei copil, ajunsese să o rănească în fel și chip, cu lăsatul de școală, cu plecările lui de acasă, cu vorbele la adresa lui Allah și avea sentimentul că, pe măsură ce vor trece anii, îi va fi din ce în ce mai greu, pentru că băiatul ei se transformase în ceva, în cu totul și cu totul altceva decât se așteptase ea că va fi. 

Se întoarse, apropiindu-și fața de el, îl privi în ochi și îi răspunse fără să clipească

—  La cimitir.

Era trecut de amiază și lumina de afară tremură ușor când se lovi de fereastră. Lui Mustafa i se păru tăcerea din bucătărie insuportabilă. Își luă brațele din jurul corpului ei și dispăru în liniștea umbroasă a casei.

 (fragment de roman)

Anca MIZUMSCHI

Scriitoare de limbă română, care trăiește în momentul de față în Phoenix, Arizona, s-a născut la Constanța, România, la 24 Noiembrie 1964 și s-a mutat în SUA în anul 2016. Începând cu 1993, anul debutul ei în volum, a publicat: Est (1993), Opera Capitală (1995), Poze cu zimți (2008), Anca lui Noe (2009), Versouri (2010), În moalele cerului (2012) și Țara mea suspendată (2018). Textele Ancăi Mizumschi au intrat în trei antologii de autor – Carte de citire (2012), Madugrada (2013), Metropolitana (2018) – precum și în antologii internaționale: Strong Romanian-Polish Anthology (1997), 27 Romanian Poets (Stockholm, 2011), Tranzbordare (2013), Cele mai frumoase poeme din 2012 (2013). Articolele și poeziile ei au fost publicate în reviste de cultură din țară, iar poeziile ei au fost traduse în spaniolă, suedeză, germană, italiană, franceză, maghiară, cehă, albaneză și chineză. Autoarea a primit mai multe premii literare în România. Preocupările ei ca scriitor și psiholog includ teme ca identitate și exil, conceptul de demnitate și trauma transgenerațională. Este realizatoarea emisiunii „Rețete coolturale” la Arca TV (Association of the Romanian Communities Abroad), o platformă de comunicare TV a diasporei românești.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

 

NOUA LITERATURĂ

Andrei Bulboacă are un imaginar filmic și un spirit critic, proza sa înscriindu-se în linia satiricului tradițional, cu toate componentele lui, de la caricatură, la subsolurile sapiențiale, de la portretul ilustrativ tematic la descrierile minuțios create.

OPTm

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Audiobook gratuit

Recomandat de Andrew Singer & Trafika Europe

CĂRȚI de august

LITERA, 2021

Recomandată de Ovidiu Șerban

Cronică

 

Cinci ecranizări proaspăt intrate în cinematografele europene 

Berlin Alexanderplatz, după romanul omonim al lui Alfred Döblin 

Passion Simple, după romanul omonim al lui Annie Ernaux 

Drive My Car, după romanul Bărbați fără femei de Haruki Murakami

Earwig and the Witch (animație), după volumul omonim al Dianei Wynne Jones 

Dogtanian and the Three Muskehounds (animație), după Cei trei muschetari de Alexandre Dumas.

Semnalate de

Diana Alexandra Dragoman 

Școala Ardeleană, 2021

Dispariții misterioase, scriitor de top

Curtea-Veche, 2021

 

Scriitori la plajă

Univers, f.a

PAVCON, 2021

Școli reparate de Asociația BookLand

Copyright © optmotive.ro