Literatura de călătorie (adică, "literatura despre călătorii reale") reprezintă unul dintre cele mai generoase obiecte de cercetare ale studiilor literare actuale, sub multiple aspecte. Din păcate, această "fertilitate" nu se prea exploatează (și) în câmpul literar românesc, întrucât majoritatea studiilor teoretice (de amploare) dedicate literaturii de călătorie (travel writing / travel literature) sunt realizate în mediul anglo-saxon. Sesizând puținătatea intervențiilor din acest spațiu, voi aduce în atenția cititorilor un volum de călătorie al lui Adrian Marino - Carnete europene. 

Cunoscând doar două ediții (1976 și 2003), cartea oferă o imagine inedită, argumentată și explicativă despre cum se (auto)definește un jurnal, dar și despre experiența călătoriei ca exercițiu de rigurozitate. Volumul ales, așadar, este relevant din cel puțin două puncte de vedere: (1) vizează postura călătorului-intelectual (însemnările unui critic literar); (2) conține (și) mini-eseuri despre paradigma călătoriei / călătorului, implicit a literaturii de călătorie. 

În Prefața volumului, Adrian Marino notează despre ceea ce a rămas simbolic pentru literatura de călătorie românească, anume – "Complexul Dinicu Golescu":

"Orientarea fundamentală constă în asumarea și, în același timp, în depășirea a ceea ce aș numi «complexul Dinicu Golescu» latent nu numai în orice călător român cultivat, dar infuz în întreaga conștiință culturală română modernă. Notele acestui «complex» sunt următoarele: 1. Conștiința unei deosebiri foarte variabile de civilizație, cultură, standard economic, moravuri («orânduiala»); 2. Permanenta comparație critică («nu ca la noi»); 3. Impuls de mare progres și reformă prin imitație și emulație, în spirit profund patriotic («luminare», «deșteptare», «folosul neamului»)".

Influența Occidentului asupra conștiinței românilor își face simțită prezența (mai accentuat) odată cu prima jumătate a secolului al XIX-lea ca urmare a călătorilor străini care ajung în Principate, precum și a evenimentelor politice, economice, sociale etc. care au favorizat (sub o formă sau alta) "liberalizarea" oamenilor (amintim aici Revoluția de la 1821, Pacea de la Adrianopol etc.). Ceea ce era privit ca o himeră (adică, Occidentul) devine un vis atât colectiv, cât și personal, tot mai realizabil. Contactul direct cu Europa are drept repercusiune punerea în valoare a termenului de comparație. Altfel spus, călătorii încep să aibă o poziție critică față de situația din Principate și să își dorească schimbarea realității sociale, politice etc. ca urmare a comparării cu Occidentul. Seria este deschisă exemplar de către Dinicu Golescu – a fost practic călătorul care a dat glas complexului de inferioritate față de Europa Occidentală; un complex cu carieră, aș putea spune, în mentalitatea românească, având în vedere numeroasele redescoperiri și reconfigurări ale acestuia de-a lungul fiecărei perioade istorice, culturale. 

Carnetele europene conțin un capitol introductiv numit, sugestiv, "Confesiune involuntară"; aici, Adrian Marino propune termenul de jurnal "definit ca «intelectual», capabil să consemneze tot ceea ce el reține (datele istoriei, actele de cultură, imaginile proaspete etc.) ca forme imediate de viață intelectuală". Autorul începe prin a se întreba, desigur, retoric, "...De ce peisajele ar inspira numai imagini, nu și idei, oamenii doar anecdote, nu și reflexii morale, mediile străine numai însemnări «pitorești», nu și note de antropologie socială? De ce o convorbire plată, o petrecere, a intra în bodegi, baruri și alte localuri ar fi mai «vitale», mai «viață», decât descoperirea unei galerii de artă sau frecventarea unei biblioteci?". Împotriva unor astfel de prejudecăți, el propune formatul "jurnalului intelectual", pe care îl cataloghează ca fiind lipsit de ficțiune și de fabulație; consideră că oferă cititorului, în schimb, autenticitate și obiectivitate critică. 

Meditând despre călătorie, Marino notează:

"Condițiile subiective ale unui anume tip de călătorie definesc, de fapt, condiția oricărui tip de călătorie, situația sa generală. Adevărul este că nu există o singură formă strict obiectivă de «călătorie», ci doar călătorii, modalități proprii, specifice, foarte diferite, de deplasare spirituală în spațiu. Nici o călătorie nu seamănă ca program și motivație cu alta. Cea intelectuală cu atât mai puțin. Este unul din actele noastre cele mai personale, cele mai interiorizate. Fiecare își dorește, imaginează și realizează o altfel de călătorie, mereu o altă călătorie. Programarea și tipizarea, din acest punct de vedere, sunt cu desăvârșire excluse".

Deducem de aici că, în viziunea criticului, conceptul de călătorie presupune ideea de mobilitate și de migrație a oamenilor în noile areale (în spațiu și timp, deopotrivă). Realizată în scopuri bine precizate, sau nu, călătoria este văzută drept o deplasare factuală, care urmează, de obicei, schema binecunoscută: acasă – în străinătate – acasă; sau (numai) acasă – în străinătate (în cazul exilului), în termenii lui Carmen Dominte. Iată, două scheme de ordonare a parcursului subiectului narator care pot defini experiența călătorului în funcție de spațiul nou descoperit – călătoria se poate solda fie cu o întoarcere (la cultura sursă), fie cu o rămânere (în cultura țintă).

Discutând despre "Hermeneutică și călătorie", Adrian Marino își (auto)caracterizează prin unitate de metodă ("ideea literară într-un caz, cunoașterea europeană în altul") – volumele Critica ideilor literare, Ole! Espana și Carnete europene.

"Nu este vorba de nici o exagerare teoretică: ambele operațiuni presupun o schimbare rapidă de perspectivă, o trecere continuă și reciprocă pe două registre, de la cele ce "știu" la cele ce "văd" și invers, în sensul cunoscut-necunoscut-cunoscut/necunoscut-cunoscut-necunoscut, prezent-trecut-prezent/trecut-prezent-trecut, idee-imagine-idee/imagine-idee-imagine etc.". Înainte de a fi o înregistrare de locuri, conduite, portrete, peisaje etc., călătoria, în viziunea lui Adrian Marino este "un act de înțelegere și de explicare de sensuri și semnificații". A căuta, deci, dincolo de aparență. Rezultatul unui astfel de proces determină călătoria să aducă un "plus de cunoaștere și de sensibilizare".

Adrian Marino își exprimă fățiș opțiunile pentru noul gen de călătorie pe care îl propune și îl teoretizează:

"Sunt categoric, în cazul scriitorilor și intelectualilor, împotriva călătoriei empirice, haotice, de simplă destindere. După cum sunt și împotriva călătoriilor meschine, fără un minimum acceptabil de posibilități materiale. Ceea ce nu înseamnă că aș fi partizanul exclusiv al călătoriei zise de «studio», de «documentare», etichetă solemnă pentru vid cu titluri academice. Susțin doar că o adevărată călătorie nu se improvizează, că ea trebuie «studiată», că debarcarea într-o țară și într-o cultură străină trebuie precedată de o minima orientare și informare prin însușirea prealabilă a datelor fundamentale".

În viziunea acestuia, călătoria presupune o etapă intermediară, care începe (încă) din cultura sursă. Astfel, călătorul pentru a putea pătrunde în climatul "cultural-spiritual" al țării-destinație are nevoie de o scurtă "introducere și chiar oarecare afinitate" față de spațiul ales. Tocmai de aceea, Marino caracterizează călătoria "ca metodă a distanțării, desprinderii de  ceea ce am numit «viață literară», pentru a reveni în ea la alt nivel și în alte forme, sper mai pure, mai constructive, mai elevate".

După definirea și după stabilirea principalelor direcții ale Jurnalului intelectual urmează un capitol intitulat Antiliteratura. ("Antijurnal literar, deci, fără nici o ezitare, pe un fond de neaderență organică, tot mai profundă, mai interiorizată, la "literatură"). Iată, prima trăsătură definitorie a jurnalului intelectual este reprezentată de valoarea sa antiliterară. Marino, de fapt, este în căutarea unui stil (sau cel puțin, aceasta e "figura" cu ajutorul căreia subiectul se construiește în textul propriu...). De aceea, acceptă (sub o formă sau alta) implicațiile literarului, ca pe o adecvare "a unui stil la materia sa particulară. Mai precis: trecerea imediată, spontană, a ideii în stil, «stilizarea» notației de tip intelectual". Asumarea unui astfel de stil, presupune distanțarea de tot ce înseamnă ornamentație stilistică. În termeni sarcastici, autorul deconstruiește tehnica "ghirlandelor de flori false". Adică, "cel mai facil, mai convențional, mai banal mod de asumare și abordare a unor realități străine este de a agăța ghirlande de flori false pe Vezuviu și metafore de duzină pe sub podurile Senei". Toate acestea, pentru că, în concepția lui, o țară nu poate fi considerată sau nu poate fi pretext de "literatură". Marino mizează pe faptul că scriitura lui va putea să "exprime în mod exact calitatea percepției și ritmul spontan al asociațiilor". În această arie problematică, intervine (și) problema autenticității. ("Autenticitate secundă, deci, dar cât mai riguroasă, produs al retrospecțiunii și retranspunerii în situații trecute, consumate").

Asumând o poziție pe care o consideră el însuși obiectivă, Marino completează:

"Carnetele consemnează doar elemente sintetice, rezumarea obiectivă a unor idei și impresii, de fapt mult mai complicate, mult mai oscilante decât ar părea la prima vedere. Constat, încă o dată, că «autenticitatea» integrală, absolută, este imposibilă, un mit utopic. Nu putem fi «sinceri» până la capăt. N-avem nici acest curaj, nici această posibilitate, nici măcar postumă. Am deschide porțile infernului, în primul rând în noi înșine. Sinceritatea totală este înspăimântătoare, de-a dreptul monstruoasă".

Unul dintre procesele psihice care îl ajută pe Marino în elaborarea Carnetelor... este memoria. În ce sens? Autorul oferă însuși răspunsul, notând:

"Într-un fel, totul este proiectat în trecut. Fiecare călătorie este o pagină întoarsă. Însăși redactarea acestor Carnete este rezultatul unui curios exercițiu de memorie. Ele au fost rescrise, deci rememorate, după note și însemnări sumare, foarte eliptice. Totul apare filtrat, sedimentat clasat, organizat. Un memento de residua. Restul trebuia uitat ca nesemnificativ. Nu s-a asociat nici unei imagini, nici unei idei". 

Un alt element esențial pe care Adrian Marino alege să-l "teoretizeze" (pentru a nu lăsa loc interpretărilor?) privește efortul său de a-și construi memorialistica astfel încât ea să nu poată fi percepută de cititor drept loc de "refugiu, în sensul propriu, plin, al cuvântului", întrucât "Rămânând mereu acasă, unde mă reîntorc cu nerăbdare și cu toată plăcerea, port totuși cu mine și în mine, atât în țară, cât și în străinătate, o anume însingurare". Singurătatea, privită ca parte organică a ființei, este, pentru autor, de neocolit, în măsura în care sentimentul se manifestă fie acasă, fie în străinătate. Din această condiție – a însinguratului – rezultă și înclinația sa pentru  înregistrarea aspectelor obiective ale lumii. Sub aceste auspicii, pentru Marino, "Străinătatea devenea deci, și din acest motiv, în primul rând (dacă nu în exclusivitate), un impuls și o posibilitate practic ilimitată de cunoaștere, un obiect «rece», «depersonalizat», de curiozitate și investigare avidă, fără anecdote. Ea se transformase, de fapt, încă înainte de a o cunoaște, într-o vastă «enciclopedie» abstractă". 

Pe fundalul unui asemenea program asumat de scriitor, pentru cititor devine interesant de urmărit modul în care Marino se raportează la conceptul de "străinătate", precum și normele de conduită pe care le elaborează și le propune, el însuși, unui intelectual român plecat în străinătate. Totul e prestabilit, important, solemn, controlat de autor. Trei la număr, principiile, pe care Marino le prezintă, sunt "definite" în raport cu istoria națională, dar și cu "complexele" pe care cultura română le are.

"Primul: să nu uite niciodată, și în nici o împrejurare că aparține unei culturi specifice, culturii sale; recomandare, de fapt, inutilă căci pentru adevăratul om de cultură, cu personalitate distinctă și matură, acest gând are valoare de axiomă; el constituie un dat natural, istoric și, dacă vreți, fizic; nimeni nu poate sări peste umbra sa".

În primul principiu, identificăm importanța valorii naționale în conștiința umană, așa cum subliniază Marino. A nu uita, deci, cine ești, dar din punctul de vedere al naționalității (ne putem întreba, colateral, dacă acest principiu poate fi pus pe seama faptului că Adrian Marino scria într-o epocă în care paradigma dominantă era aceea a literaturilor naționale...). În completarea principiului menționat anterior, criticul adaugă, ritos, îndemnul "să nu fii provincial":

"Există două feluri de a fi provincial în cultură: complexul de inferioritate ("complexul Dinicu Golescu") și de superioritate, "sperietura" de Occident și de străinătate în genere; foarte simplu spus: a te pierde cu firea și a întoarce spatele, fără spirit critic și măsură, în ambele sensuri".

Nu întâmplător plasat între ghilimele, cuvântul "sperietura" trimite la un fragment din Alexandru I. Philippide, pe care Marino îl folosește pentru a-și susține ipoteza:

"Noi românii suntem oameni speriați, cum se zice, speriați între altele de nume nemțești. De l-ar chema pe cineva Popescu, ori Georgescu, ori Tănăsescu, ori chiar Zamfirescu, și dacă ar scrie orice lucru de samă pe terenul vreunei științi oarecare, noi dăm din cap cu îndoială (s. n.). Îndată ce însă îl va chema pe cineva Schultze ori Meyer ori Müler, noi cetim cu admirație toate inepțiile."

În final, Adrian Marino completează: "Al treilea: a avea, ceea ce aș numi luciditatea și "resemnarea" istoriei, să nu sufere – mai mult decât este cazul – că o serie de valori și realizări românești nu sunt încă binecunoscute în străinătate și uneori nu sunt chiar deloc cunoscute". Principalul obstacol pe care criticul îl identifică în slaba "internaționalizare" a culturii românești, este, însăși limba română. 

Iată deci, o întreagă "inițiere" pe care criticul o propune unui  (posibil) călător român plecat în străinătate. Acest "ghid" de conduită nu face decât să ateste o viziune (încă) teoretică, interesată de a se distinge de alte națiuni, culturi etc. Finalul Confesiunii... aduce în prim-plan mitul "eternei reîntoarceri", întrucât "Plecăm de fapt pentru a reveni la o rotire superioară a spiralei în același punct ideal, pe aceeași «bază» de plecare. Într-un sens, «Europa» (în concepția mea) nu este decât o posibilitate permanentă a reîntoarcerii, regăsirii, re-cunoașterii de sine". Dacă Europa (în accepțiunea lui Marino) e o posibilitate a regăsirii sinelui, atunci acasă e, în primul rând "o nostalgie a originii, o metodă de revitalizare spirituală, regenerare, participare la o tradiție, o formă de asimilare și continuare a unui univers spiritual și cultural care este numai al tău. Pe care-l poți purta pretutindeni în lume, îmbogăți, subtiliza, corecta, dar pe care nu-l poți smulge din ființa ta niciodată". Diferențiind între "Europa" și acasă, Adrian Marino se regăsește între o "tensiune și justificare interioară", care-l determină să explice metodic unele dintre "politicile" jurnalului. Nu întâmplător, ultimul capitol al Confesiunii este intitulat Revenire la critică. Prin acesta, Marino își (re)confirmă poziția în câmpul exegezei:

"Revin deci la critică, dar într-o formă specifică: de idei literare, cu idei, pentru idei, în urma unei întregi serii de observații și comparații – generic spus – «europene»". 

Prin grila de interpretare a celor (auto)propuse de Adrian Marino, înregistrările și  însemnările în urma călătoriilor pe care criticul le întreprinde în Franța, în Elveția, în Olanda, în Belgia, în Luxemburg, în Finlanda și în Copenhaga, sunt riguros organizate pe capitole sau episoade, în măsura în care fiecare își conține determinanta axiologică. 

Adaptarea la un spațiu străin (la o nouă cultură) devine laitmotivul Carnetelor eruropene, Marino descriindu-și, nu de puține ori, "Criza de adaptare":

"Încerc cu toată luciditatea să-mi analizez starea de spirit, fără sentimentalități și recriminări inutile. Este limpede că trec printr-o «criză» de adaptare la un alt regim moral, intelectual și social, că «integrarea» geneveză rămâne mereu dificilă și că recluziunea și izolarea mea constituie o realitate. Lipsa de experiență, de contacte anterioare prelungite în mediile occidentale nu lămurește totul...".

Nu are o soluție pentru criză – dar contemplarea ei, descrierea ei, toate acestea îl ajută pe critic să scrie despre sine.

Înregistrările pe care Adrian Marino le realizează în urma călătoriilor sale nu fac decât să ofere o imagine proprie fiecărei destinații în parte. Adică, scriitorul-călător își oprește atenția în a surprinde particularitățile pe care fiecare mediu geografic, istoric, cultural etc. i le relevă. Există, însă, o anume constantă în re-prezentarea stării de singurătate și de in-adaptare pe care Adrian Marino le experimentează în fiecare cultură. Subiectul principal al călătoriilor (și al memoriilor de călătorie) este subiectul călător însuși – mai important decât spațiile, decât lumile descoperite, eul se proiectează, acolo, pe sine. Predilecția pentru înregistrarea mediului "intelectual", evidentă în scrierea lui Marino, se subsumează și ea acestei (obsedante) construcții a posturii proprii. 

Adrian Marino, Carnete europene. "Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1969-1975", Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976.