Să începi să vorbești despre non-spații/non-places în mijlocul unei săli pline de studenți din toată lumea, o încăpere în care găsești doar două-trei persoane de aceeași naționalitate, poate fi un captatio benevolentiae destul de reușit. Ai putea să numeri una, două, trei, … chiar zece priviri întoarse rapid către tine de parcă ai fi anunțat că nu mai există examen pentru cursul respectiv. 

La Marc Augé, antropologul francez care a introdus termenul de non-places, am ajuns prin lectura cărților lui Iain Sinclair, unul dintre cele mai importante nume când vine vorba despre psihogeografiile scriitorilor contemporani (London Orbital din 2002 sau London Overground din 2015 fiind unele dintre cele mai cunoscute volume ale britanicului de origine galeză).

Non-spațiile nu se află într-o legătură directă cu istoria, cultura, altfel spus cu identitatea unui popor sau a unui individ. Aeroporturile, gările, stațiile de autobuz, hotelurile, depourile și așa mai departe – toate acele spații prin care mulțimile sunt doar în tranzit. Toate acele locuri în care oamenii așteaptă să ajungă acasă, fie că este vorba despre căminul propriu-zis sau despre forma fizică a diferitelor proiecții ale imaginației, memoriei afective, ori pur și simplu ale curiozității și dorinței de cunoaștere. Aceste spații, așadar, fac parte din fenomenul pe care Augé îl numește supermodernity, fenomen asociat, evident, cu dezvoltarea societăților capitaliste. 

Dar dincolo de implicațiile sale teoretice, introducerea unui asemenea concept într-un spațiu cosmopolit și mai ales reacțiile pe care le produce reprezintă fără doar și poate un pământ fertil pentru cercetare. Aceasta fiindcă – mergând un pic mai adânc în logica antropologului francez – în cadrul modernității capitaliste singurul lucru care a rămas nepredictibil este întâlnirea cu celălalt. Întâlnirea aduce problematizarea (atât de necesară!) constructelor teoretice de către persoane cu educație și interese diferite. 

Unora li se pare suprarealistă explorarea spațiului din romanele lui Sinclair, din pricina multistratificării textului, mai exact a balansului între trecut și prezent. Pentru alții, textele respective (care, de altfel, poartă eticheta de "non-ficțiune") rămân colaje de notații despre arhitectura urbană, realitatea capitalistă care aduce (și) uniformitate și nu numai. 

Cineva m-a întrebat dacă lirismul unui non-spațiu poate avea legătură cu identitatea. În așteptare se creează o anume suspendare a realității imediate. Oamenii visează, fac planuri, revăd amintiri. (Re)creează locuri. Sunt respectivele spații semi-imaginare, țesute sub impulsul momentului, fragmente ale identității? Așa cum, bunăoară, străzile și stațiile pragheze luminate de felinare, în mijloc de ianuarie, atunci când frigul e dens, iar vântul tăios, au avut mereu ceva kafkian... Iar străzile și gările veșnic aglomerate ale Londrei au ceva din tumultul paginilor lui Sinclair. 

Dacă spațiile de tranziție nu influențează direct structura noastră identitară, probabil că joacă un rol în încercarea indivizilor de a proiecta și recrea această structură. Oare ne-au lipsit aceste locuri în timpul restricțiilor din pandemie? Mie da.