OPTm
nr.crt.

Salamandre de Liviu G Stan: un fragment - citit de 13 scriitori

Liviu G. Stan, Doina Ruști, Adi G. Secară, Catrinel Popa, Radu Aldulescu, Allex Trușcă, Emilia Toma, Mihai Ene, Alexandru Lamba, Ligia Pârvulescu, Laurențiu-Ciprian Tudor, Luiza Negură, Aurelian Romeo Ilie, Dorian Dron - Pagina de literatură - nr. 114 / 26 (serie nouă) / 9 mai, 2022

 

Născut dintr-o femeie cu șerpi la picioare


Adesea Antonie Varitz vorbea singur. Cu voce tare. Ca acum, în una din multele încăperi spațioase ale imobilului său, imaginându-și că era ghidul unei cete de admiratori, cărora le făcea un tur al casei memoriale a reputatului chirurg Antonie Varitz, poreclit „Imperatorul".

Le prezenta o colecție:

– Bisturiul, foarfeca angulată, fierăstrăul Gigli, dalta, ciupitorul de os, dermatomul, depărtătorul Kocher, portacele.

Aruncându-le prozeliților imaginari o privire pusă pe șotii, dezvoltă subiectul:

– Prostituatele sunt ielele instrumentelor chirurgicale. Nu știați asta? Ei bine, aflați de la mine. Antonie Varitz a fost putred de bogat. Într-o vreme era zeul bordelurilor din București. Nu, domnilor, nu dorea vulva acelor fătuci sărmane. Gusturile lui se remarcau prin finețe, prin subtilitate. O făcea pentru instrumentele chirurgicale. Curvele erau doar niște exerciții nocturne de putere, favorizau o stare neclară de bucurie.

Le făcu semn prozeliților să se apropie și să ciulească urechile:

– Le voia cât mai fragede. Nu minore. Fragede, blonde și cu fese proeminente. O urmă de pornografie maghiară în gesturi și o stângăcie de țărancă la primele împerecheri. „Imaginea publică are proprietăți antiseptice dacă te pricepi s-o exploatezi", zicea el. Regula de aur: nu-ți arăta figura în lumina patimii. Nu subestima uraganul din ochiul celui care pândește. De aceea purta întotdeauna o mască de tifon, își înfășura două suluri de jur împrejurul capului, decupându-și doar găvanele și gura. Și intra în cameră. Trupurile lor erau arbori ai fricii. Atât trebuiau să facă ele: să aranjeze lent într-o trusă instrumentele chirurgicale. Iar el și-o mângâia la fel de încet, ascultând clinchetul monoton al acelor minunății. Și se apropia. Trupurile lor erau arbori ai fricii.

O măsoară din priviri: Dâmbovița este un deșert alb. Zăpada din ultimele patruzeci și opt de ore s-a așternut uniform, netulburată nici măcar de labele unui câine. Liniștea primei seri de după Anul Nou atinge aici o neclintire de peisaj selenar. Se uită spre blocurile de la orizont, acolo unde emite semnalul roșu al unei antene de telefonie mobilă. Copacii de pe Insula Lacul Morii sunt undeva la dreapta, în negrul nopții, în întunericul de nepătruns, la câțiva kilometri distanță de malul acesta.

Antonie Varitz coboară acum panta spre lac, căutând să nu alunece.

Se prinde de niște tufe degerate, care trosnesc ca trestiile de zahăr.

Se gândește că are ceva jalnic în felul în care pășește. Se gândește la o hemoragie internă, la o hemoragie de voință.

– Nu mai țin minte ce am simțit când am desfăcut primul stomac și luciul organelor, diamantele băloase au apărut dintre intestine. Vreau să spun că am tulbure în memorie clipa unică în care mi-am cufundat mâinile în amestecul de mațe și am pipăit pentru prima oară aceste minereuri ale puterii.

Când încă mai profesa, Antonie Varitz se ducea adesea pe șantiere ca să studieze utilajele. Eficiența și ferocitatea lor.

– Dar cu adevărat eficiente sunt utilajele de extras puterea, fie ele materiale sau imateriale. Cum ar fi ura sau sala de operație. Cândva, voiam să scriu o carte despre asta, ceva stufos și fără drept de apel. Însă am preferat până la urmă să las gândurile în starea lor naturală și să le ilustrez în practică supremația și complexitatea.

Ucidem la scară globală pentru această resursă aflată din abundență în natura umană.

–Exemplu: cablul care strangulează pe la spate, tatăl singur și obosit care-și plesnește fiica desfrânată, gelozia care sfârșește în amenințare de sinucidere. Trei modalități banale de a extrage zăcămintele de putere din celălalt. Și în toate astea există un manifest, o legislație a Metaforei pe care adesea nu o percepeți. Nu este și cazul meu, eu văd Metafora, o văd în toată splendoarea ei. Să le povestim copiilor: banii construiesc sisteme de teroare la fel cum pot construi sisteme de liniște personală. Mitraliere și perne.

MITRALIERE și PERNE.

– Dar metaforele construiesc magneți. Magneți fabuloși. Băgăm magnetul în istorie, îi strângem șuruburile, îi ajustăm povestea, îi depistăm inamicii, pornim visul trădării și putem muta cu el popoare. Metafora este o investiție directă în spirit. Banii au mai multă nevoie de metafore decât metaforele de bani. Patronul de bani trebuie să-i zâmbească de mai multe ori patronului de metafore decât patronul de metafore patronului de bani.

Oligarhi zgârciți, politicieni cu ficatul umflat, directori de multinaționale puși pe intimidare, șefi de poliție chirciți de durere și generali placizi, în așteptarea morții, tot soiul de indivizi tetanizați de putere îi fuseseră aduși de-a lungul carierei cu targa în salon.

– Pregătiți să facă orice pentru un nou organ. Orice! Animale muribunde, antrenate în țarcul finanțelor să atace șansa celuilalt pe orice listă de așteptare. Dacă zarul le era favorabil, le amânam moartea. Odată, a apelat la serviciile Rețelei mele un ștab de la o companie petrolieră. Avea buza de jos proeminentă, ca o malformație, și inima vraiște. Venise pus pe scandal. „Dacă nu mă faci să trăiesc încă cincizeci de ani cu transplantul ăsta, te dau în gât și dup-aia o să-ți iau glanda", mă amenința gânsacul. Avea bobițe de salivă pe buze, iar nevastă-sa, o muierușcă cu vreo trei milenii mai tânără, tremura ca varga și nu știa cum să se scuze pentru gânsacul ei cimpanzeu. Bă, mortăciune, nu mă porni, mă gândeam, c-o să-ți scot mațele de porc și-o să te îndes cu pietre, și-o să te-arunc în mlaștinile Colentinei, să te murezi pe vecie în zoaiele Nilului. Mă uitam fix în ochii lui bulbucați și-i zâmbeam satisfăcut. Niciun licăr de îndârjire, retina lui se lăsase deja în grija mea, își accepta vasalitatea, credința mediocră de insectă.

Mesajul lui Antonie Varitz către tânăra generație: pe masa de operație toți arătăm identic, a gropi încă nesăpate.

Casa lui era un limbaj al austerității. De la tacâmurile ordonate în bufet și până la gazonul din curte. Nu vă gândiți la puseul unui jandarm al igienei, era vorba doar de un sine care adora spațiile semigolite. Și contemplarea în planuri-secvență, mai ales când era obosit și umbla pe holurile casei și ușile tuturor camerelor erau larg deschise, lăsând singurătatea să circule ca printr-un aparat cardiovascular. Era, pe scurt, casa lui părintească. Iar în acest templu al singurătății și austerității, în care praful se depunea nu pe obiecte, ci pe veritabile sisteme de declanșare a celor mai insistente melancolii, prosoapele ocupau un loc de o importanță capitală. Prosoapele erau un simbol al maternității.

– Iat-o pe mama, Întrupata, așa o înjur nostalgic în amintire, Întrupata.

Întrupata întrupată în prosoape.

În copilărie, ceva din figura lui o scotea din sărite.

– O făcea să fie o femeie cu șerpi la picioare.

Uneori se întâmpla, nu de fiecare dată. Mămica îl iubea cu o iubire tandră, numai că uneori iubirea pentru micul ei Antonie lua forma unui prosop.

Liviu G Stan, Salamandre, bpc, Litera, 2021


Treisprezece opinii


Unul dintre cei mai subtili prozatori ai momentului, Liviu G Stan aduce prin „Salamandre" un model de psihanaliză literară și un epic hibrid. Romanul său anunță un nou tip de literatură - a fragmentarismului versatil.

Doina RUȘTI


Adi G. Secară

Liviu și Invizibilitatea/Nevăzutul. Fire ideatice de pipăit/descoperit leagă structurile românești ale lui Liviu G. Stan, un Frankenstein (al artei cuvintelor) ceva mai norocos decât personajul/personajele lui Mary: monstrul și doctorul! Cine începe cu „Salamandre" poate desprinde unul chiar de acolo, în legătură cu poporul Oamenilor invizibili sau lumea lor, neamul acesta netrăgându-se, clar, doar de la H.G.Wells.

Aceste câteva rânduri, care nu pot exprima îndeajuns dependența la care te condamnă scrierile lui.


Catrinel Popa

Antonie Varitz sau despre voluptatea dezmembrării

Din suita celor patru povești intersectate în Salamandre, cartea-terariu a lui Liviu G. Stan, Iarna, este, cred eu, piesa de rezistență, cea care se întipărește pe termen lung în memoria cititorului. Faptul se datorează, în primul rând, prezenței lui Antonie Varitz, personaj straniu, monstruos și vulnerabil (prin urmare psihanalizabil), comparabil până la un punct cu Kostas Venetis din romanul lui Octavian Soviany.

Captiv în propria sa obsesie – aceea a puterii – chirurgul-traficant de organe reprezintă, într-un fel, „cheia de boltă" a întregii construcții. Ticălos exemplar, fantast și excentric, Varitz este deopotrivă victima propriului orgoliu, dar și un sociopat măcinat de complexe, autoexilat în spațiul aseptic al locuinței sale. Vastă și rece asemenea peisajului hibernal, această reședință – pe care și-o închipuie, peste ani, transformată în casă memorială – e presărată cu tot felul de obiecte ciudate (reale sau închipuite). Inventivitatea în materie de cruzime, ludicul-lugubru, violența și cinismul nu sunt în fond altceva decât simptome ale vidului interior, ale unui „deșert alb" și înghețat. Într-un asemenea spațiu, nu e de mirare că singurul „miracol" posibil se dovedește a fi cel al dezmembrării (parodie melancolică a unei Întrupări eșuate).


Radu Aldulescu

Schiță de portret al romancierului la tinerețe

Pe Liviu G. Stan l-am cunoscut, în urmă cu mulți ani, în Brăila lui natală, în împrejurări inedite, descrise într-un capitol consistent al memoriilor mele. Romancierul de azi era, la vremea aceea, un poet aproape adolescent care mi-a oferit, cu dedicație, placheta lui de debut. De atunci, ne-am întâlnit de mai multe ori, urmând parcă un parcurs jalonat de aparițiile romanelor sale. Cum-necum, în virtutea destinului nostru de scriitori-cititori, dar în primul rând grație vocației de romancier a împricinatului, l-am citit integral. De la un roman la altul, l-am văzut crescând, rafinându-și formula stilistică și alegând teme dintre cele mai interesante și mai dificile. Am citit romanul său cel mai recent, Salamandre, anul trecut, pe vremea asta, în manuscris, cu puțin înainte de a fi tipărit. Am avut revelația unui romancier matur, familiarizat foarte bine cu legile epicii și, totodată, extrem de original, cu predispoziție spre situații-limită cu tentă exotică ce se mențin în paradigma verosimilității, abordând fapte și evenimente ale lumii contemporane. Simt nevoia să spun că în Salamandre există personaje, acțiune, tensiune dramatică, violență, atribute și calități greu de găsit la romancierii români contemporani care vizează experimentul, atipicul, postmodernismul, granița dintre genuri, tocmai din neputința de a crea lumi ficționale viabile. Cele patru instantanee narative din Salamandre, corespunzând fiecare unui anotimp, aparent disparate și totodată tinzând să se suprapună, alcătuiesc un ansamblu alert care nu lasă cititorul să respire. Un maraton parcurs în ritm de sprint prelungit care pornește dinspre cotidianul banal spre senzaționalul cu tentă de realism magic – asta e senzația și impresia pe care mi-a lăsat-o lectura Salamandrelor.


Allex Trușcă

Urmăresc postările din social media ale lui Liviu G. Stan și știu că este un observator atent și minuțios al evenimentelor care se petrec în jurul nostru, așa că personajul lui Antonie Varitz m-a trimis automat cu gândul la Dumnezeii sistemului medical, la ororile din China referitoare la recoltările de organe în care „donatorii" sunt dușmanii partidului de la putere. În timp ce ascultam confesiunea chirurgului Varitz, îl vedeam în fața mea, cu mâinile cotrobăind printr-un corp uman, căutând piese de schimb, servindu-se ca de pe un raft din supermarket, ca în „Să-i reparăm pe cei vii" a lui Mailys de Kerangal. Totuși, spre deosebire de medicii din cartea scriitoarei franceze, personajul creat de Liviu G. Stan pare să sufere de o castrare emoțională nu neapărat indusă de meseria pe care o practică, ci prin felul lui de a fi, sufletul lui, dacă există, nu e ca iarna pe malul Dâmboviței, ci mai degrabă ca una siberiană.

Nu știu dacă aș putea găsi un dram de compasiune pentru acel personaj, indiferent de întoarcerile lui la trecut, la mama sa, la căsnicia eșuată, l-am urât de la primele pagini. L-am urât și mai mult datorită modului în care prezenta cum îți exercita puterea de viață și de moarte, și i se părea ceva normal – un drept pe care și l-a acordat sieși, cum vindea dreptul la viață, dar în același timp, nu mă puteam opri să citesc mai departe, iar partea întunecată care zace în fiecare dintre noi s-a bucurat de sfârșitul adus de haita de câini (care nu cred că erau câinii iadului din „Isus din întuneric" al lui Radu Găvan).

Pot spune că, din punctul meu de vedere, Antonie Varitz e un candidat excelent pentru un top de personaje detestabile, un exponent greu de uitat, și, dacă acesta este unul din lucrurile pe care și le-a dorit autorul, i-a reușit din plin.


Emilia Toma

Frica, în cuvintele lui Liviu G. Stan, nu mai este o emoție, o stare, ci o metaforă complexă cu ramificații stufoase reprezentate de cei care o experimentează. Și se vede clar că ea nu face diferențe între bogați și săraci, nu se manifestă diferit nici în funcție de gen, ci îi stăpânește pe toți, fie prin rotație – în funcție de cine e la polul cu plus al fricii, puterea, în momentul metaforei –, fie deodată. Imaginea egalității dezolante care ne caracterizează pe un pat de spital este grăitoare. La fel și puterea pe care o are chirurgul chiar și asupra celor mai influenți, dacă se întâmplă că aceștia să depindă de acele lucruri care nu mai fac parte din cercul lor de control, cum este viața. Sau moartea.

Sigur că nici protagonistul nu a fost dintotdeauna chirurgul care a ajuns să vadă toți acei „oligarhi zgârciți, politicieni cu ficatul umflat, directori de multinaționale puși pe intimidare, șefi de poliție chirciți de durere și generali placizi, în așteptarea morții, [...] pregătiți să facă orice pentru un nou organ". Înainte de toate astea, a avut parte de un tratament egal – frică, putere, frică, putere. Și iubire, dar când, ca adult, ți-o amintești pe mama ca pe o „femeie cu șerpi la picioare", știi că mai mult frică decât iubire. Liviu G. Stan descrie trauma ce izvorăște din frică printr-o metaforă care nu discriminează. 


Mihai Ene

Unul dintre personajele principale din Salamandrele lui Liviu G. Stan, și poate cel mai bine conturat, Antonie Varitz, face parte din categoria psihopaților lucizi, calculați și rafinați. Legăturile dintre chirurgie, care necesită aceleași calități – precizie, luciditate și rafinament – și afacerile detestabile pe care le întreprinde, traficul de organe, sunt evidente, ca și anumite complexe psihanalizabile, inclusiv relația freudiană cu propria mamă. Imaginarul erotic este și el afectat de activitatea sa diurnă în așa măsură încât fetișizează instrumentarul chirurgical, punându-le pe prostituate să-l aranjeze, în timp ce se excită. Este valorificat aici, pentru a defini și mai bine psihologia personajului, binomul sado-masochist în care excitația erotică nu poate apărea în afara dominației, a fricii, a amenințării cel puțin vizuale pe care le exercită instrumentele de chirurgie, care ar putea deveni foarte ușor unele de tortură.

Liviu G. Stan mizează și pe contrastul puternic dintre salvatorul de vieți, cu aură divină, reprezentat de Dr. Varitz și sulfurosul domn Antonie, pentru care viața nu valorează mai mult decât o tranzacție. Când primul ajunge la apogeu, al doilea i se substituie pe nesimțite. Metamorfoza sa poate fi privită și ca o reprezentare a parabolei puterii care nu doar te schimbă, te corupe, ci scoate la lumină cele mai ascunse tenebre ale ființei care se materializează în aspecte terifiante, până la crimă. Răceala, detașarea, cinismul chiar necesare medicului genial pentru a nu claca psihic în fața muntelui imens de suferință cu care se confruntă zilnic se transformă în trăsăturile de bază ale sociopatului perfect. Dacă viața poate fi redată sau oprită atât de ușor, continuată sau anulată printr-o simplă tăietură de bisturiu, atunci nimic din afara acestui act nu are sens: nu doar că nu există nicio rațiune superioară de a trăi sau vreo transcendență care să compenseze eventualele erori pământene, ci toate acestea stau în mâna și voința proprii. Varitz se hrănește cu această putere, dar este și anulat de ea, pentru că odată ce se instalează blazarea cinică, el încetează să mai funcționeze ca un om normal, devine un robot performant din care umane nu au rămas decât anumite reflexe și instincte bazice.

Când s-a terminat prima parte a romanului, Iarna, chiar dacă trimiteri la acest personaj se fac în continuare, am simțit nevoia de o expunere mai largă a lui Antonie Varitz, care poate ar fi meritat doar el un (alt) roman întreg.


Alexandru Lamba

În Antonie Varitz, fascinația puterii a găsit mediul propice pentru a ajunge la forma ei cea mai perfidă. Prin alegerea unui medic pentru a fi corupt, Liviu reușește o răsturnare completă, harul de a salva vieți ajungând să servească scopuri morbide. Nu este suficient că medicul chirurg alege să-și „vândă" darul pe piața neagă a transplanturilor ilegale, el își și fetișizează decăderea în jocuri erotice de putere. Iar drept catalizator, acestea au la bază frica. Deoarece puterea absolută înseamnă, în viziunea lui Antonie Varitz, libertatea de a face orice rău, de a-l avea pe celălalt la cheremul bisturiului. El se hrănește cu groaza prostituatelor prinse în jocurile sale, conștientizarea acestora că se află la discreția lui fiind în sine un afrodiziac.

Pentru a-și putea exercita puterea fără constrângeri, din recuzita tiranului trebuie să dispară orice sentiment. Mai cu seamă cel patern. Alegerea iernii drept cadru pentru construcția chirurgului-criminal capătă astfel o semnificație în plus. Trăirile au darul de a tempera judecata cinică, de aceea ele nu-și au locul în acest personaj. Mânuitorul puterii nu poate fi decât mort sufletește, în interiorul său trebuie să se manifeste același pustiu înghețat de afară.


Ligia Pârvulescu

Liviu G. Stan reușește în romanul Salamandre să alcătuiască o construcție aparte a unei povești ce se desfășoară sub forma unui puzzle, alcătuit din patru părți, fiecare dintre acestea înfățișând un anotimp și un personaj al cărții, punctul central rămânând pe tot parcursul poveștii personajul Antonie Varitz, un chirurg cu un istoric ale cărui meandre se desfășoară pe măsura derulării poveștii proprii, precum și a poveștilor celorlalte personaje. Cele patru părți se leagă foarte bine între ele, tăieturile cadrelor sunt realizate cu o precizie chirurgicală, niciun cuvânt sau context nu este lăsat la întâmplare. Personajele sunt construite într-un mod ingenios, lăsând senzația că fiecare poveste este de sine stătătoare (și fiecare poveste poate într-adevăr funcționa foarte bine și separat), pentru ca apoi să surprindă, prin referințe la poveștile anterioare, legând firul epic și personajele într-o construcție foarte bine realizată.

Antonie Varitz este legat de celelalte personaje prin toate firele acestor povești, iar tema fricii străbate întregul roman în diverse moduri, începând cu descrierea minuțioasă făcută de Antonie Varitz în legătură cu diversele proceduri chirurgicale și considerațiile filosofice pe care acesta le are în legătură cu viețile pacienților săi, precum și cu morțile acestora. Într-una dintre povești, un personaj găsește în lăzile în care se colectează deșeurile din zone rezidențiale, cum ar fi zona Cotroceni, date confidențiale aruncate neglijent de către aparținătorii lor fără a le rupe, ceea ce îi dă posibilitatea să îi contacteze, să intre cumva în viețile acestora și să le observe reacțiile și trăirile pe care le generează acțiunile lui, unul dintre principalele motoare ale acestora fiind chiar frica.

Pe lângă tema fricii, în roman este foarte prezentă figura mamei – Antonie Varitz are un trecut în care figura maternă joacă un rol important. Relația rece, chirurgicală, pe care o dezvoltă personajul cu pacienții săi și tehnicile medicale folosite, descrise în amănunt, iar mai departe aranjamentele interioare ale propriei locuințe, prin care, cum se spune în roman, singurătatea circula ca printr-un aparat cardiovascular (această singurătate emoțională care este legată de castrarea emoțională din relația cu mama sa), ajunge să contamineze toate poveștile, chiar dacă în moduri diferite. Salamandre este un roman intens, ale cărui meandre și personaje se descoperă treptat, cu fiecare poveste; un roman cu o construcție aparte, ce acaparează atenția de la primele până la ultimele rânduri cu o poveste întregitoare care rămâne în mintea cititorului încă multă vreme după terminarea lecturii.


Laurențiu-Ciprian Tudor

Cred că perspectiva glacialității (iernatice) până la sadism criminal al lui Varitz are un alt mobil/dedesubt: o nevoie de putere, exprimată prin supracompensare, dar de sorginte socială. El se simte la mâna unor grobieni care îl umilesc și apare, astfel, imperativul de a-i pedepsi. Umilința aceasta (care ajunge să ucidă) este întărită de amintirea mamei reci, indiferente, incoerente emoțional. Mobilul crimelor sale nu este sexual (complexul lui Oedip), ci o manifestare (prin ricoșeu) a nevoii de putere, de valorizare. Chirurgia este, mai întâi, o răzbunare criminală sublimată, care devine, apoi, ocazie și instrumentar.


Luiza Negură

Protagonistul este surprins drept un exponent al posibilității creatoare, un tip aparte de artist, pentru care codul de transcriere a lumii în propria conștiință nu este unul binar, ci de natură lingvistică, prin care metafora intră într-o legătură covalentă cu fiecare atom component al lumii. Scrierea unei cărți „stufoase și fără drept de apel" își dovedește totuși insuficiența, căci doar starea naturală a gândului, conștiința neîmblânzită poate duce la evoluție. Astfel, Antonie Varitz refuză ipostaza de autor savant, înregimentat unui canon, urmărind, mai degrabă, să își dezvolte simțul vederii. Este vorba, în mod evident, de a deveni un inițiat în planul mistic de realizare a Metaforei, formă de glisare a conștiinței între realități corespondente. Să fi putut fi eroul un poet? Unul care să caute bunăvoința lui Euterpe?

Antonie Varitz este un personaj ce dezvoltă o relație simbiotică cu spațiul în care trăiește. Plurifațetat, mediul se reflectă în plan simbolic printr-o suprastructură compozită, receptată sinestezic, în raport cu referenți de natură complementară, precum biologicul/organicitatea, matricea topografică bucureșteană, familia, locuința ș.a.

Construcția sa stă sub amprenta unei ubicuități simbolice, căci protagonistul locuiește și se locuiește, fapt care schimbă perspectiva percepției lectorului. Fluxul continuu din afară către înăuntru este pus sub lentila unui microscop, care surprinde nu o horă a Ielelor, ci mișcarea browniană a elementelor unui organism care parazitează însăși ideea de umanitate. Imaginea imobilului în care locuiește este trecută prin filtrul alterității și devine o „casă memorială", în care timpul cronologic se înscrie în veșnicie. Vizitatorii devin prozeliți, înglobându-l în grupul lor chiar pe cititorul care coboară în universul romanului, mergând la pas alături de protagonist pe drumul către moarte.

Spațiul reprezintă un metalimbaj, unul „al austerității", în care deschiderea, (semi)golul permit privirii să observe încadrarea clară a planurilor-secvență, prin care singurătatea circulă asemeni sângelui. Dimensiunile voit exagerate imprimă locului aparența unui templu, în care zeului i se aduc ofrande întru slava sa. Casa părintească e una în care Dumnezeu a murit chiar pe masa de operație a chirurgului Antonie Varitz, lăsând în urmă o lume în care totul se șterge cu un prosop alb.


Aurelian Romeo Ilie

Salamandre este chiar un roman complet, desăvârșit, și aici nu am neapărat în vedere cuantificarea tehnicilor scriitoricești sau a diverselor influențe, ci simplul fapt că a reușit să mă țină cu sufletul la gură de la un capăt la celălalt, cu fiecare dintre cele patru povestiri. Iar pentru aceasta trebuie să îi mulțumesc autorului, Liviu G. Stan, despre care pot afirma, fără teama de a greși, că este unul dintre cei mai buni prozatori români contemporani.


Dorian Dron

Liviu G Stan aduce în Salamandre obsesia pentru trup, văzut ca templu al plăcerilor. Numai că plăcerea nu este una de suprafață, una normală, supusă nevoilor ciclice ale omenirii, ci este una viscerală. Măruntaiele, organele, corpul pus sub lupa analizei microscopice devine lumea în care neliniștile lui, angoasele, impotența emoțională își găsesc liniștea. Este o reîntoarcere la corp, așa cum Gheorghe Crăciun era pasionat de corpul ca formă în care se acumulează Totul, făcându-se distincția între nevoi, stări, acțiuni, aici Liviu G Stan oferă corpului despicat, în plenitudinea lui organică, posibilitatea de a oferi emoții altuia. Chirurgia în Salamandre nu este doar un domeniu, este o artă a înnobilării obsesiei degenerative a minții.

Liviu G. Stan, Doina Ruști, Adi G. Secară, Catrinel Popa, Radu Aldulescu, Allex Trușcă, Emilia Toma, Mihai Ene, Alexandru Lamba, Ligia Pârvulescu, Laurențiu-Ciprian Tudor, Luiza Negură, Aurelian Romeo Ilie, Dorian Dron

Echipa
Arhiva
Declarația 230

Nu uitați!

Vă rugăm să ne puneți pe lista voastră, la redirecționarea a 3.5% din impozitul pe venit prin completarea DECLARAȚIEI 230 . Puteți descărca formularul în format PDF de aici). Trebuie trimisă până pe 25 mai 2022, la ANAF sau ne puteți trimite formularul 230 scanat/fotografiat, la adresa contact@optmotive.ro

PRINT 26⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

NOUA LITERATURĂ

 

Adept al tematicii tradiționale, Daniel Antohe pare preocupat de înnoirea stilistică, oferind o povestire curgătoare și o reală plăcere epică.

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

I put a spell on you (Allex Trușcă). Recomandată de Alexandru Lamba

 

DRACULA

Ambasada Irlandei dă startul unei expoziții inedite: Bloodlines: Dublin to Transylvania, the making of Bram Stoker’s Dracula. La vernisaj participă Excelența Sa, Dl. Paul McGarry,

ambasadorul Irlandei, la București.

Evenimentul, găzduit de Castelul Bran, se va întinde între 12 mai și 12 noiembrie 2022.

Curator: Cătălin D Constantin, antropolog, profesor la Facultatea de Litere din București.

Allex Trușcă ne cheamă să citim în parc

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Tracus-Arte, 2022

Fragment din harta Manuscrisului fanariot

Patru scriitori Litera au făcut mâncare pentru Atena TV., iar acum își fac planuri pentru un restaurant literar. Radu Găvan, Ligia Pârvulescu, Cristi Nedelcu, Florin Spătaru.

Copyright © optmotive.ro