Și în sfârșit trecem acum la domeniul morții,

care operează ca un escadron, o paranteză deschisă,

un paragraf și o cheie, o mână mare și o diereză; 

pentru care pupitru asirian? pentru care amvon creștin,

bătaia puternică a mobilierului vandal

sau, mult mai slab, accentul retras la începutul cuvântului?

Pentru a se încheia mâine într-o reprezentare falică,

în diabet și în oala albă de noapte,

într-o față geometrică, în defunct,

pentru asta devin necesare predica și migdalele,

pentru asta cartofii literalmente prea mulți

și spectrul ăsta acvatic în care aurul se topește

și în care se mistuie prețul zăpezii?

Să fie asta pricina pentru care murim așa mult?

Pentru ca doar să murim,

e nevoie să murim în fiecare clipă?

Și paragraful pe care-l scriu?

Și paranteza deistică pe care o înalț?

Și escadronul în ce coif al meu a eșuat?

Și cheia potrivită pentru toate porțile?

Și diereza autopsiei, mâna,

cartofii mei și carnea mea și contradicția mea de sub cearșaf?

Smintitul de mine, lupul de mine, mielul

de mine, sensibilul, cabalinul de mine!

Pupitru, da, toată viața; amvon,

deopotrivă, toată moartea!

Predică a barbariei: hârtiile acestea;

accent retras: pielea aceasta.

Asta mi-e soarta, ca rațional, aurifer, cu brațe tari,

să îmi apăr în două momente prinderea lucrurilor,

cu vocea și deopotrivă cu laringele,

cu mirosul fizic cu care mă rog

și cu instictul imobilității cu care umblu,

voi fi mândru pe parcursul vieții – trebuie să spun asta;

musculițele mele se vor umple de orgoliu,

pentru că în centru sunt eu și la dreapta

deopotrivă și la stânga tot așa.