Revistă print și online

Trei

I

Cele trei proiecții antropomorfe îndoite de la mijloc care ridicau baroasele deasupra capetelor și le prăvăleau icnind în lumina anemică strecurată prin cadrele ferestrelor fără geam te-ar fi putut trimite cu gândul la niște căutători de comori din incinta vreunei zidiri arhaice, cu atât mai mult cu cât vastul spațiu dezafectat care găzduise cândva animale, apăsător și întunecos, părea o construcție mitică abia descoperită în inima vreunei jungle sau în morena cine știe cărui ghețar milenar.

Bucățile de șină erau inegale. Cea pe care tânărul îmbrăcat în hanorac Akademiks și blugi albaștri cu turul atârnând până la jumătatea coapselor o ridicase și o așezase alături de celelalte, pe zidul grajdului, avea aproape doi metri si era pătată cu pământ și excrescențe de ciment ca niște negi pe întreaga ei cuprindere îngustă, străluminată de luciri metalice.

Toți trei săpau de cinci zile în podeaua de ciment a grajdului cel mare din incinta fostei Cooperative Agricole de Producție, urmând ca unul dintre ei sau toți laolaltă să se urce în mașină și să oprească în fața magazinului alimentar din sat și să cumpere pâine, parizer și muștar la ora prânzului.

Se opriră ca să fumeze. Tânărul în hanorac Akademiks – Titus, cunoscut în oraș și ca "Hano" – își scoase o țigară din buzunarul amplu de peste vintre și al doilea tânăr, învelit într-o geacă Rocawear vernil cu blană falsă pe glugă, adusă prin ebay din Ungaria și apoi în oraș, în vremuri mai bune, îi ceru una celui de-al treilea. Al treilea pălmaș, care își umpluse cu un praf cenușiu blugii decolorați, pufoaica albăstruie și căciula neagră de tarabostes din bumbac îndesată peste pletele legate cu elastic, lăsă jos ranga cu care tocmai forța șina din matca ei antediluviană și scoase din buzunar un pachet aproape gol de Winchester lung necartonat.

II

Lupta cu fierul din podeaua grajdului începuse după ce nașul de botez al lui Titus îl anunțase pe tânăr că vechea clădire a cooperativei comuniste ascundea în vintrele ei de beton metal numai bun de vândut. În șura casei lui din satul căruia C.A.P.-ul îi fusese cândva arondat, nașul Anton își surprinsese finul, care își petrecea periodic câte o zi-două în satul vacanțelor lui din copilărie, săltând pe brațe o chiuloasă de Oltcit cu scopul de a o vârî în portbagajul Volkswagen-ului Golf 3 și de a o transporta cu conserva ruginită până la punctul de colectare a fierului vechi, aflat la 18 kilometri de sat.

Atunci, nașul Anton își frecase mustața ca blana unui animal mic cuibărit sub nas, săltându-și indignat burta acoperită de o salopetă albastră murdară pe care o purta în weekendurile în care făcea pe gospodarul prin curtea și grădina casei lui de la țară, și îi comunicase că îi oferea jumătate din banii pe care i-ar fi primit pentru șine, încercând apoi să afle care erau celelalte fierătanii de care tânărul îl ușurase până atunci. Luând o mină indignată, Titus se jură că era prima oară când vâna fier vechi în gospodăria nașului lui de botez, abandonă chiuloasa și îl anunță pe Roland, care îl aștepta pe scaunul din dreapta șoferului, de perspectivele deschise de ofertă:

— Trebuie doar să le scoatem din ciment. Banii îi împărțim cu nașu-meu Anton.

III

Peste trei zile, începuseră. Nașul Anton, inginer hidrotehnic la administrația apelor cu sediul în orașul aflat la 45 de kilometri de sat și grajd, îi înmânase lui Titus cheia locuinței din așezarea natală, punându-i în vedere să nu aducă în casă pe nimeni altcineva în afară de cei doi amici cu care se înhămase la treabă. Pentru Titus, nu fusese prea greu să-i convingă: Roland era fără serviciu de un an și jumătate, nu avea nicio șansă să-și găsească vreunul în urbea falimentară, frisonată de sărăcie, și locuia cu maică-sa într-un apartament cu două camere, în timp ce Lucian Ropotă nu câștiga mai mult de un milion și două-trei sute pe săptămână din oficiul de perceptor mobil al unei companii de împrumuturi rapide.

Intrară în comună dis-de-dimineață, când satul ardelenesc, părăsit de aproape toți tinerii, se trezea sub auspiciile unui soare cu dinți: oamenii se apucaseră de treabă prin curți, câțiva ieșiseră în fața porților și țăranii bătrâni urmăreau cu o curiozitate atavică Golful rablagit în drumul său spre casa mare de peste drum de școala primară. Tinerii găsiseră primul baros în gospodăria nașului și bătură ulița mare din poartă-n poartă ca să le împrumute pe celelalte două, întreprindere care îi costase o întreagă dimineață. Titus îi anunță pe ceilalți doi că aveau să habiteze numai parterul casei cu un etaj și cinci camere ridicată cândva în interbelic, familiarizându-i succint cu curtea pietruită ca orice altă curte pietruită din orice alt sat de oriunde, cu grădina de 120 de metri pătrați, în care oricum nu aveau vreun motiv să calce, și cu șura dintre curte și grădină, incintă clădită cu cărămizi roșii în jumătatea inferioară și bârne și scânduri smolite de la jumătate în sus. Șura avea trei încăperi și un pod, toate pline cu tot soiul de unelte, bucăți de unelte, scânduri putrede și resturi depozitate în devălmășie după moartea bătrânului tată al nașului, survenită cu 17 ani în urmă.

Își completară echipamentul cu două răngi ruginite și, joi la prânz, primele lovituri de baros răsunară în capătul grajdului, care le părea și mai vast de când intraseră în el decât atunci când îl măsuraseră coborând din mașină. Într-o jumătate de oră, calusul primelor bătături începu să li se întărească la rădăcina degetelor.

Clădirile fostei Cooperative întâmpinau încă o toamnă târzie cu porțiuni întregi din țiglărie furate sau sparte, cu zidăria roasă și bucăți mari de tencuială căzute la pământ, oferind privirii metru după metru din scheletul de cărămizi roșcate și grinzi de stejar. Grajdul era gol de patru ani de zile: picior de porc, oaie sau vacă nu mai onorase incinta al cărei aspect exterior era izbitor de asemănător cu Arca lui Noe așa cum apare închipuită în publicațiile creștine (minus, desigur, cala). Atunci, ultimul proprietar, care avea să piardă clădirea în favoarea nașului, scosese afară ultimele două cornute mari și ultimul porc Basna, abandonând incinta. După aceea, spațiul devenise proprietatea lichidatorului – "numai pentru o vreme", îl asigurase nașul pe Titus atunci când îi oferise șansa exploatării fierului din grajd.

În fața grajdului, cale de 150 de metri, se întindea un petec cu iarbă măruntă, până la gardul de sârmă și metal de la intrare, de care era lipită clădirea morii și o magherniță cu două camere. În partea stângă, incinta era mărginită de gospodăria și pajiștea cu clăi de fân a unui sătean, iar spre vest de instalația zgomotoasă a unui gater aparținând altui localnic. În spatele grajdului, după ulița desfundată pe care erau duse și aduse de la pășune vitele, te puteai pierde cu privirea în imensitatea dealurilor muntoase transilvane. Vara urcau peste coame, spre poalele muntelui, culegătorii de zmeură, afine și mure și întregul orizont era fixat de o singură axă, unicul punct de reper: masivul Retezat, ca un trunchi de con uriaș sau un vulcan mort și împădurit.

Cine ar fi înaintat încă 50 de metri de la poarta de metal, ar fi ajuns la șosea, după care, după trei-patru minute de marș susținut, ar fi nimerit drept în piața satului, prevăzută cu pod, magazin, stație de autobuz și peste râu, cu clădirea primăriei, a poliției, a dispensarului medical și a casei de cultură.

IV

Cimentul din marginea șinei trebuia spart de-a lungul inserției de metal, cu barosul, după care fierul era forțat cu ranga până când podeaua plesnea, eliberând elementul prețios. Apoi, unul dintre ei curăța șina cu ciocanul și o depozita în portbagajul Golfului.

— Ca în minele din Moria, glumea Roland când se opreau pentru câte o țigară. Se încălziseră și răsuflarea lor aburea aerul de noiembrie.

Lucian se întreba, bineînțeles, dacă avea să reușească să strângă opt milioane și jumătate – părea puțin probabil. Primul drum la punctul de colectare a fierului vechi, un pasaj la șosea infestat de câini fără stăpân și de tot soiul de tăblării murdare stivuite de jur împrejur, adusese drept roade suma de patru milioane și trei sute de mii pentru toți trei. Împărțiseră banii și își cumpăraseră din benzinăria deschisă la jumătatea distanței dintre sat și punctul de colectare Coca-Cola, snacks-uri și dulciuri, iar a doua zi, de la magazinul alimentar din piața satului, pâine, parizer, ouă, muștar și, desigur, țigări.

Cele opt milioane și 499 de mii de lei, îi informase Lucian pe ceilalți doi, îi erau necesari pentru achiziționarea unei plăci audio externe ASUS DLX 7.1, în vederea înregistrării trackurilor de chitară de pe un album de black. Așa că, în timp ce toți trei loveau podeaua, Lucian aproxima calitățile, nivelul de compresie și schimbările care trebuiau aduse celei de-a treia piese, cea mai atmosferică, întrebându-se în același timp cât era de oportună inserarea unei linii vocale neregulate.

Odată cu venirea serii, interiorul grajdului începea să lase impresia unei caverne și despărțiturile în care cândva fuseseră crescute animalele deveniseră tot atâtea crevase întunecoase. În lumina neputincioasă a celor trei becuri din tavan legate clandestin la rețeaua de electrificare, toți trei evocau niște primitivi care lovesc pământul cu ghioagele la lumina focului din gura peșterii, în cine știe ce scop misterios, încercând poate să-și amenajeze cât mai confortabil habitatul din Pleistocenul Superior.

V

A doua zi la prânz sosi vremea celui de-al doilea drum către punctul de colectare a fierului vechi. Așezară șinele în portbagaj, îl legară cu o sfoară și pupa ruginită a Golfului coborî până la jumătatea jantelor. Își aprinseră câte o țigară când ieșiră la șosea, întrecându-se în a aproxima numărul kilogramelor de fier din portbagaj.

Punctul de colectare ființa în apropierea Sântămăriei Orlea, comuna care se lăuda cu un palat din anii stăpânirii grofilor, transformat mai apoi în hotel și restaurant. Șoseaua nu era aglomerată și, în scurt timp, parcară mașina în fața cântarului industrial, în timp ce câinii înfometați ai locului se repezeau către ea.

Un bărbat cu o vestă matlasată murdară și cizme de cauciuc până la genunchi ieși din ghereta lipită de un birt care oferea specialitatea de cârnați fierți ai regiunii și era mai mereu lipsit de clienți. Cântăriră șinele și Titus numără încă o dată cele cinci milioane și 740 de mii primiți în mână.

La întoarcere, pe locul din dreapta al banchetei din spate, Roland fu încă o dată victima benevolă a unuia dintre puseurile onirice care păreau a-l ataca nu numai în singurătate, de când el și Ramona o rupseseră: se făcea că erau iar împreună și cele aproape cinci milioane de lei din buzunarul lui le cumpărau o seară reușită într-unul dintre cluburile din oraș sau într-un bar-restaurant și că apoi se plimbau pe stradă, după care avu viziunea Ramonei râzând între prietenii lui și ai ei în timp ce el debita câte ceva strălucitor și nu uita să-și imagineze, purtat de val, că ar fi putut comanda pizza prin telefon seara, în apartamentul ei, înainte să o manevreze abil către pat. Ramona era, încă de pe vremea când Roland era un puști, cea mai asertivă dintre frumusețile cartierului: o brunetă cu trăsături fine, ochi mari și picioare frumoase, care întorcea capetele bărbaților vara întreagă, marșând cu tocurile pe bulevardul central, printre terase. Roland rămase cu privirea flanând pe geam, furată de peisajul care se derula domol, visând odată cu el, cu ochii fixați pe o altă lume. Când se întoarse pe pământ, interpelat de Titus, își jură să se apuce să frecventeze curvele care își făceau reclamă pe internet și să nu mai aibă nimic de-a face cu nicio femeie care nu lua bani.

Ajunși înapoi, își făcură câteva sandvișuri cu parizer și muștar și se apucară din nou de excavat. Titus aștepta vizita nașului Anton, care urma să sosească și să instaleze în clădirea morii un responsabil cu gătitul și curățenia – o femeie de 46 de ani, adusă dintr-o garsonieră din oraș în care locuia cu soțul și fiul ei și care se angaja periodic în tot felul de slujbe, vânzând cartofi în piață și îngrijind bătrâni.

După încă două ore și jumătate în care cei trei sparseră ciment în mod susținut, SUV-ul nașului opri în fața gardului și femeia ieși din mașină ca să deschidă poarta. Titus păși, la rândul lui, afară din grajd și o apucă pe pajiștea înclinată, cu banii nașului în buzunar.

— Merge treaba?

— Merge, îl asigură Titus, salutând femeia care coborâse din mașină. Avea în cap permanentul înfoiat pe care îl poartă multe femei de vârsta ei și un aer comun și reținut.

VI

— Măcar de-ar fi adus vreo frumusețe, aruncă Titus în timp ce sălta barosul.

Scoseseră mai mult de jumătate din fier. În pauza pentru fumat, Lucian le declară celorlalți doi că, potrivit ultimelor calcule, se putea aștepta să rămână cu destui bani pentru gadgetul lui.

— Eu nu înțeleg zgomotul ăla, admise Titus, întrucâtva mândru de lipsa lui de comprehensiune.

Istoria uniunii cu Ramona, fărâmată de abia două săptămâni într-un miriad de cioburi, nu era un subiect pe care Roland să-l discute prea ușor. Lucian i se alătură lui Titus, tachinându-l în privința felului în care făcea față expirării legăturii amoroase. "Pe de altă parte", își spuse tânărul până la urmă, sub asaltul împunsăturilor celorlalți doi, "e totuși o istorie cu o femeie, nu?".

— Da' mă-nsuram cu ea, concluzionă Roland discuția purtată de-a lungul consumării unei întregi țigări și Titus îi spuse ce îi mai spusese și cu câteva zile înainte și imediat după decesul episodului romantic: trebuia să cunoască și alte femei.

— Diana Moraru nu-ți place?

Lucian rătăcise ciocanul și, fiindcă era deja seară, nu puteau spera să-l recupereze cu ajutorul luminației debile a celor trei becuri dispuse pe tavan de-a lungul adânciturii în care se aflau șinele, insuficientă în fața obscurității în care se scufundase orice contur.

În timp ce Titus își făcea calcule, întrebându-se dacă, odată întors în oraș, ar fi fost mai înțelept să învârtească banii câștigați oferindu-i lui Tabor – fiul unui maior de poliție –, completând suma cu care tânărul cumpăra hașiș, pilule și timbre din Serbia, Lucian își fumă ultima țigară din pachet și duse la gură uiaga cu doi litri și jumătate de Coca-Cola.

— Unele bucăți sunt mai atmosferice. Ai auzit de Drudkh? Negură Bunget?

— De ăștia din urmă da, răspunse Roland, care ceruse lămuriri pe teme muzicale ca să mai treacă timpul, însă efortul mânuirii baroaselor nu lăsa loc de schimbat vorbe.

Prin crăpătura ușii grajdului, în noapte, peste pajiște, Titus zări fereastra luminată a magherniței în care fusese cazată femeia din oraș.

VII

Andra Irimia purta pantaloni negri de piele cumpărați dintr-un magazin second-hand din oraș și o bluză la fel de neagră, dantelată la mâneci și la guler, fără să fie nevoită să ascundă cine știe ce volume sub cortina non-culorii: nu era nici slabă și nici grasă, era destul de înaltă și avea mâinile muncite, sugestia debutului unei garnituri de riduri sub bărbie și, în ciuda figurii terne, doi ochi negri de animal inteligent.

Cu o zi înainte, primise ajutorul social și își petrecuse primele ore ale zilei familiarizându-se cu maghernița și împrejurimile ei și aliniind în cămară pungile de făină de grâu și făină de mălai, sticlele cu ulei și borcanele cu marmeladă și murături din care avea să pregătească mâncare pentru morar și ajutorul lui – doi angajați temporari ai nașului Anton care urmau să sosească peste patru zile și să doarmă, cel puțin pentru început, în casa din sat. Nașul le rezervase una dintre camerele de la primul etaj al casei, parterul fiind încă ocupat de către cei trei exploatatori de fier vechi, care dormeau câte unul în fiecare dintre cele două paturi din camera de zi și al treilea pe dormeza din bucătărie.

După ce salutară femeia din mersul Volkswagenului, cei trei se hotărâră să se oprească la barul comunal înainte să meargă acasă. Apoi se răzgândiră, hotărându-se să mănânce ceva mai întâi și Titus întoarse mașina spre ulița în capătul căreia se afla casa nașului. Își pregătiră câte două omlete de cinci ouă, scoaseră din dulăpior pâinea și muștarul și porniră spre bar după ce se spălară pe mâini și curățară cu apă petele de pământ și praf de pe haine.

— Nu mai poți sta noaptea să citești, îi spuse Titus lui Roland înainte să iasă spre ușă, indicând cu degetul lucrarea "A Maggot" a lui Fowles, adusă de Roland în rucsac.

— Vezi? De-asta nu sunt cultivați proletarii, comentă Lucian.

Barul comunei nu era tocmai vreo dărăpănătură rurală: cum satul nu era departe de șoseaua națională, trecătorii își parcau uneori mașinile în fața localului și se așezau la mese. În plus, în comună se aflau mai mereu oameni veniți din oraș – fiii, fiicele, nepoții și nepoatele care aveau rădăcini în curțile caselor bătrânești din așezare.

În bar, săteanul Nelu Carabă vocifera la una dintre mese, acoperind cu vocea protestele celorlalți doi țărani de la masă. Săptămâna trecută, după ce băuse enorm, Nelu luase la bătaie un țapinar dintr-un sat învecinat în fața cârciumii, și lucrurile păreau a se îndrepta spre același deznodământ și în seara aceea. Roland se ameți după a doua bere, și, cum lăsaseră Golful parcat în fața casei, se întoarseră acasă pe jos, chiar dacă probabil că niciun polițist nu le-ar fi oprit mașina în cele două minute cât ar fi durat drumul până la locuința din apropierea școlii primare.

VIII

În seara următoare, jucară cărți.

Munciseră toată ziua, încetățenindu-și bătăturile și mai adânc în carne, și, pe la 5-6 după-masa, Titus schimbase câteva vorbe cu femeia din oraș, care le fiersese cafea.

Ca să nu piardă fiorul jocului, hotărâră să joace pe un leu fiecare mână – nu voiau să-și ia unul altuia banii. Lucian, care se știa jucător slab, le declarase de la bun început că nu avea de gând să riște placa lui de sunet.

A doua zi, Titus întârzie zece minute în magherniță.

— Să vezi că ăsta o fute, propuse Lucian, și nu era departe de adevăr: Titus i se făcuse simpatic Andrei minute în șir și femeia, vorbind repede și pe teme alese la întâmplare ca să-l rețină, ajunsese să i se plângă de fiul ei cu probleme mintale. Se părea că tânărul era foarte ordonat și nu avea nicio viață socială și femeia se temea să nu facă vreo nenorocire dacă ar fi fost cuprins de o criză.

— Eu nu stau cu un schizofrenic în casă, subliniase încă o dată și, cum Titus nu ieșea din magherniță și continua să-i zâmbească, îl întrebă dacă avea vreo prietenă. Apoi, femeia îi spuse, cu un regret plin de speranță, că avea o anumită vârstă și Titus găsi că momentul era prielnic ca s-o informeze că-i plăceau femeile "mature", căutând și negăsind alt cuvânt în afara categorisirii luate din jargonul site-urilor cu filme pentru adulți.

— Și nu li-e rușine să-și arate cracii lor la tineri?

Avea varice? Celulită? Avea totuși 46 de ani. În vintre i se acutizase o presiune apăsătoare care îi cerea să treacă la fapte, însă se opri siderat de mizeria întregii întreprinderi, de împrejurimile sordide, de lumina năclăită din maghernița înjghebată pe peretele morii, de faptul, care deodată i se părea dezgustător, că era posibil să-și vâre mentula în corpul acela muncit, deja detracat, pornit pe panta fără întoarcere a bătrâneții. Și totuși, femeia nu era neapărat urâtă.

Se întoarse în grajd, puse mâna pe baros, nu le declară nimic celorlalți doi, care așteptau să deschidă gura, și continuă să spargă cimentul.

După-masa, Roland intră în magherniță ca să ceară cafea, împins de condescendența matură a lui Titus în ceea ce privea bâjbâielile lui vizavi de sexul frumos, închipuindu-și nemulțumit că, dacă nimic n-avea să se schimbe, urma ca, din vorbă în vorbă, să fie luat drept ageamiu de întregul lor grup de cunoștințe din oraș. Începu să îi pună întrebări femeii, care se arată la fel de binevoitoare și se așeză picior peste picior pe marginea patului. Roland se așeză lângă ea, punându-i o mână deasupra genunchiului. Se dezbrăcară și, după două minute de rut, tânărul luă oala cu cafea și reveni în grajd. Probabil că avea să le spună celorlalți doi despre intimitățile lui cu angajata nașului după ce aveau să termine de scos șinele și se vor fi întors în oraș.

IX

Trecuseră de mijlocul grajdului, adunând șinele care aveau să alcătuiască încărcătura următorului drum spre punctul de colectare a fierului vechi.

La șapte fără un sfert rămaseră fără țigări – Lucian fusese ultimul care păstrase două în pachet. Titus îi dădu cheile mașinii lui Roland și tânărul își trase până sus fermoarul gecii și o apucă spre birtul satului, întorcându-se într-un sfert de oră cu trei pachete și încă o sticlă de Coca-Cola. Înainte să încheie ziua de muncă, tânărul fu apelat de maică-sa pe telefonul mobil: Ersjebet Nagy îl anunță că, în urmă cu o zi, fusese cerută în căsătorie de distribuitorul de marfă care o curta de cinci ani de zile.

Seara, exaltați de un vânt al libertății fiindcă terminaseră mai mult de jumătate din treabă și mulțumiți de sumele de bani strânse până acum, ieșiră toți trei să facă ceva pași prin sat și o apucară încet spre inima așezării: piața de lângă pod. Era sâmbătă și liceenii și studenții din oraș veniseră să-și petreacă sfârșitul de săptămână la bunici. Un student în anul întâi, așezat pe o bancă masivă, lângă albia pietruită a râului, flirta cu o blondă care tocmai terminase liceul, spre disperarea unei a doua fete, care părăsea rănită piața galopând prin fața primăriei:

— Se joacă cu focul! șuiera printre lacrimi abia reținute fata subțire, cu părul despletit, căreia îi plăcea de ani de zile băiatul, trecând în viteză, cu umerii aplecați și pumnii strânși, pe lângă cei trei pălmași.

— O idilă..., încuviință Roland, aprinzându-și încă o țigară și amuzându-și tovarășii.

Apoi, din vorbă în vorbă, toți trei fură cât pe ce să se hotărască să renunțe la o jumătate de zi de muncă sau poate la una întreagă, după ce Titus le dezvălui că, în amontele râului care trecea pe sub pod, la doi-trei kilometri de sat, se puteau prinde păstrăvi cu undița sau plasa.

Întors acasă, Titus luă lanterna și intră în șură, sperând la un câștig suplimentar. Cu câteva săptămâni în urmă, zărise într-un colț o bucată dintr-un strung, prevăzută cu niște sertare în întregime din metal, așa că a doua zi de dimineață o urcă în portbagaj, în timp ce căuta cea mai bună scuză în cazul în care nașu-său ar fi depistat lipsa piesei.

Apoi începură munca și Titus zâmbi ca înainte când, în pauza de țigară, Roland își luă din nou peste picior fosta prietenă: "Degeaba, se vede că încă îl frige". Cât despre Lucian, se putea considera într-un fel de relație cu o prostituată din oraș care-și făcea reclamă pe un site la rubrica de matrimoniale. Se vedeau din când în când și el o plătea, supraviețuind chiar și unui moment de apropiere sentimentală derulat cu două luni în urmă, când tânărul aplicase spray pentru întârzierea ejaculării și, la plecare, ea îi declarase cu vocea sugrumată de emoție, în fața ușii de hotel, cu ochii umezi:

— Mi-ai băgat-o până-n stomac, oferindu-se îmblânzită și fără vorbe, drept jumătate. Lucian închisese ușa, întrebându-se dacă lipsa lui de reacție o jignise.

X

— Numa-n cimitir, acolo nu mai e nicio problemă, declară nea Șandru către cei trei tineri, crăpând un zâmbet în timp ce împingea roaba.

Șandru Ilie asamblase întreaga moară, fără să fie electrician și nici măcar morar, ajutat de nepotu-său, și acum se întorsese de unul singur, adus de nașul lui Titus, ca să întreprindă ultimele verificări. Sacii cu grâu pentru primul test erau aliniați pe peretele clădirii și Titus schimbă câteva vorbe cu bătrânul vânos, în timp ce Roland și Lucian își savurau cafeaua fiartă de Andra Irimia.

Duminică seara, în timp ce nașul Anton și bătrânul constatau satisfăcuți că moara măcina corespunzător, cei trei prieteni calculau numărul zilelor de muncă rămase.

Puțin după ora opt, când noaptea se insinuase pe deplin, nașul Anton deschise ușa grajdului, încredințându-i o sarcină neașteptată finului lui: trebuia să ajungă în gara din Simeria, marele nod feroviar, și să îi aducă în sat cu mașina pe socrul lui Anton și pe nevastă-sa, care se întorceau dintr-un periplu întreprins în Maramureș în scopul de a-și vizita rudele.

Titus le propuse lui Roland și Lucian să-și continue munca, însă se răzgândi, cu un tremur jocular în voce:

— Sau vreți să veniți și voi?

— Mergem? îl întrebă Roland pe Lucian, care aprobă cu convingere din cap.

Distanța până la Simeria era de exact 44 de kilometri. Îi străbătură sorbind din câte un Red Bull și Lucian dintr-un cappuccino pe deasupra, după ce opriseră la benzinărie. Trenul avea o întârziere de 50 de minute, pe care socrul nașului nu o comunicase prin telefon.

În clădirea încăpătoare a gării, un grup de 25-30 de persoane care așteptau trenul se strânseseră în fața ghișeelor, în timp ce în jurul lor își făceau de cap obișnuiții locului: o adunătură de alcoolici, copii de țigani ieșiți la cerșit și vagabonzi în zdrențe, peste care trona imperial un tânăr suplu, brunet, cu părul permeat de gel, care scuipa coji de semințe din colțul gurii și se plimba amenințător prin fața scaunelor pe care se așezaseră o parte dintre călători, hotărât să sară la bătaie în cazul în care vreun alt bărbat i-ar fi amenințat dominionul din clădirea Căilor Ferate Române. Mirosul de dejecții și cel emanat de trupurile și hainele cerșetorilor bețivi se transsubstanțiase într-o duhoare exemplară, fără termen de comparație, martirizând simțurile oamenilor obișnuiți din clădire. Lângă un chioșc cu mărunțișuri, un băutor doborât de spirtul sanitar strecurat prin pâine se zbătea ușor într-o scurgere abundentă de urină, întins pe ciment cât era de lung.

După aproape o oră de așteptat, timp pe care Titus, Roland și Lucian aleseră până la urmă să și-l petreacă în fața clădirii, trenul sosi și toți trei făcură cunoștință cu socrul nașului Anton. Se întoarseră în sat la o oră prea târzie ca să-și continue munca, așa că o apucară către casă, constatând că nea Șandru încă nu sosise, fiind probabil deja intrat în grațiile femeii din maghernița lipită de moară – ceea ce însemna că bătrânului încă i se scula, îi încunoștiință Titus pe ceilalți doi.

XI

Luni era ziua de naștere a lui Lucian, așa că Titus și Roland îl bătură pe umăr și îi prevăzură un succes de mainstream cu albumul lui de black. Trăgându-și căciula de tarabostes pe cap, Lucian promise o navetă de bere cumpărată de la birtul satului după ce aveau să termine muncile zilei. Bineînțeles, maică-sa îl sună somându-l să mulțumească demiurgului pentru venirea pe lume, suplicații de la care artistul de black se eschivă cu umor. Roland îi promise să-i împrumute un volum subțire care trata despre situația teologiei în vremurile de azi.

Așa că Lucian lansă două iconoclasme vesele ca să-și amuze prietenii, se urcară toți trei în mașină și porniră către clădirile fostului C.A.P.

Era zece și un sfert și primul lucru pe care Titus îl semnaliză celorlalți doi după ce intrară pe poarta incintei fu că, după toate semnele, nea Șandru și femeia din oraș manifestaseră, într-adevăr, animalul cu două cocoașe.

— Să vezi că chiar i-a dat-o bătrânul, reiteră Titus, privindu-i pe cei doi conversând apropiat în ușa morii, în timp ce nea Șandru ținea un sac cu cereale în echilibru pe grumaz.

Cu numai zece metri înainte de petecul cu iarbă arsă de zgură pe care Titus parca mașina în fiecare dimineață, Golful dădu două rateuri și se opri. Titus încercă fără succes să-l pornească, apoi coborî de la volan și săltă capota, fără să poată identifica vreo neregulă. Nea Șandru lăsă sacul, se aplecă hotărât deasupra intestinelor mașinii și, după cinci minute, găsi deranjul: o bucșă a electromotorului, pe care o fixă imediat în poziția corespunzătoare. Titus îi promise ușurat două doze de bere, după care tinerii se întoarseră în grajd.

După câteva pauze pentru fumat, se opriră la ora trei, hotărând să facă un drum până la benzinărie pentru Cola, snacks-uri și berea bătrânului mecanic. La cinci kilometri de sat, în parcarea pentru tiruri și camioane din intersecția șoselei naționale cu drumul de țară care șerpuia către râul Strei, două prostituate se ofereau țepene pe linia albă de la marginea carosabilului. Nu păreau a avea cu mult peste douăzeci de ani și una dintre ele, înaltă, își împinse în față pieptul încorsetat de un sutien rozaliu, desfăcându-și geaca în aerul înțepător.

— Băieți, dați o muie? le dădu Titus ghes celorlalți doi, însă niciunul nu se arătă prea încântat – era frig, nu voiau să-și cheltuiască banii munciți, și, înainte de orice, se spălau în ligheanul cu apă încălzită încă de când își începuseră munca.

— Dacă aveai apă caldă în casă le puteam lua în sat, zise Roland.

— Nu veneau..., îl asigură Lucian.

Fiindcă erau sastisiți de omlete cu pâine, parizer și muștar, la întoarcere opriră la alimentara din piața satului și cumpărară carne pentru grătar. Seara, după ce mâncară carnea și dădură gata o sticlă de doi litri și jumătate de bere, ieșiră în piață.

XII

Cea mai mare parte dintre liceenii și studenții care veneau în sat la sfârșit de săptămână se întorseseră în oraș. Titus o recunoscu așezată pe banca din stația de autobuz a pieței pe Andreea Ivaș, nepoata viceprimarului, studentă a Universității din oraș la facultatea nou-înființată de Științe Sociale și veche cunoștință de pe vremea vacanțelor din copilărie. Andreea avea părul castaniu, purta ochelari și fuma slim. Titus se jenă să-i comunice scopul adevărat al eforturilor din grajd, mărginindu-se să-i spună că își ajuta nașul.

În timp ce Titus conversa cu studenta, Lucian se îndepărtă până la balustrada podului, după ce fusese apelat de văru-său Matei, care era internat în spitalul San Raffaele din Milan, oraș în piața căruia vindea blugi, adidași și șlapi pentru patronii lui italieni. Văru-său insista ca Lucian să vină la muncă în Italia și tânărul nu-și putu contraria ruda bolnavă declarându-i că nu avea de gând să plece nicăieri până când nu-și termina colecția de zece piese.

A doua zi, în timp ce Roland își fierbea a doua cafea pe aragaz, Titus primi de peste gard salutul unui sătean a cărui figură și-o amintea vag și află că omul îi propusese nașului Anton, cu câteva zile în urmă, să cumpere câteva lațuri depozitate în spatele șurii, pe peretele WC-ului. Titus îi spuse că nașu-său îl asigurase că se putea lipsi de cele patru scânduri de fag și primi în portița grădinii din spatele casei opt sute de mii drept plată, spunându-și că va fi deja întors în oraș când nașu-său avea să observe lipsa lemnului.

În grajd, cei trei constatară că nu mai aveau mult până la finalul care avea să fie încununat de un ultim drum la punctul de colectare a fierului vechi. Când ieși pe ușa grajdului, Roland se pomeni privit lung de Andra, care deșerta o oală în fața magherniței, așa că își întoarse privirea în altă parte.

La trei și jumătate, o ceată fistichie de țigani deschise poarta și se opri în fața clădirii morii. Erau trei bărbați, dintre care unul bătrân și șchiop, cu geci de piele peste cămăși și pantofi în picioare, alături de trei femei care purtau fustele tradiționale, înfoiate, înflorate și lungi până la pământ. Vindeau oale, tigăi, linguri, geci de piele și parfumuri contrafăcute și nea Șandru, care făcea ultimele ajustări la sita morii, își bătu capul timp de un sfert de oră ca să evacueze nomazii de pe proprietatea patronului său. Țiganii o apucară spre sat, în speranța că acolo aveau să găsească clienți, și Titus cu Roland, ieșiți în fața grajdului, petrecură cu vederea trupa pestriță, terminându-și țigările.

XIII

Cum grătarul fusese numai bun, seara își fripseră câțiva cârnați luați din același loc și apoi se instalară la televizor cu câte o doză de bere, după ce deciseseră că nu aveau chef să joace cărți. Urmăreau știrile, dându-și cu părerea despre creșterea pensiilor anunțată pentru anul viitor.

— Deci pensia medie va să fie cam 180 de euro, conchise Roland.

Când demarară știrile din sport, telefonul lui Titus începu să cânte – era nașul Anton, care îl rugă să dea o mână de ajutor zidarului, instalatorului, electricianului și sobarului care avea să-și facă apariția a doua zi ca să repare soba și să curețe hornul. Nașul îi promise că nu avea să rămână dator, adăugând că peste două zile urma să instaleze în cocina din șură un porc de 135 de kilograme, cumpărat cu ceva mai puțini bani decât suma care ar fi fost necesară în decembrie, luna cadourilor și a sacrificării tradiționale a suinelor.

— Fă niște curățenie în cocina aia, încheie nașul, așa că, a doua zi, Roland și Lucian plecară fără Titus spre grajd, apucând-o pe jos înspre piața satului.

Într-adevăr, la câteva minute după ora nouă își făcu apariția Mirel, un bărbat de vreo 60 de ani, emaciat și îmbrăcat de lucru, și începu să dezasambleze partea de sus a sobei din sufragerie. Titus se făcu util pentru o vreme, apoi, după ce omul nu mai avu nevoie de ajutorul lui, puse mâna pe lopată și începu să scoată afară noroiul întărit din cocina aflată în partea de răsărit a șurei, apelând la sobar ca să îndepărteze din viitoarea locuință a porcului tot felul de vechituri inutile.

După prânz, când Mirel plecă, Titus se urcă în mașină și porni către grajd.

— Nu mai e mult, îl întâmpină Roland, și Titus își luă în primire barosul ca să dea ultimul asalt asupra bucăților de fier.

XIV

A doua zi, când rămaseră fără țigări, porniră spre benzinărie, în timp ce în jur mugea o furtună îngrozitoare. Cerul se înnegrise, ploaia cădea densă și grea în rafale susținute și ștergătoarele de pe parbriz erau depășite.

După cum anunțase, nașul Anton sosise cu animalul tractat într-o remorcă acoperită și îl vârâse în șură, după care se urcase în mașină și o apucase înapoi spre oraș – o chestiune neprevăzută se ivise la serviciu.

După ce tinerii își cumpărară pachetele de țigări și sticla de Coca-Cola din benzinărie, Lucian se întreținu la telefon, vreme de douăzeci de minute, cu bateristul cu care pusese umărul la proiectul de black. Trebuia să asculte și să decidă asupra unor probleme de creație (track-urile de tobe), așa că amână orice discuție până când avea să se întoarcă în oraș, în ziua următoare! – căci șinele erau aproape mântuite.

La opt și 17 minute ultima lovitură de baros desprinse ultima șină din ciment. Roland o ridică și începu s-o curețe cu ciocanul. Apoi, Titus și Lucian luară pe brațe cele patru șine sprijinite pe zidul grajdului și le stivuiră lângă celelalte, în portbagajul Golfului. Dis-de-dimineață: spre punctul de colectare a fierului vechi!

XV

La opt și un sfert, după ce sorbiră în grabă cafeaua, toți trei se urcară în Golf, porniră spre piață și apoi ieșiră din sat pe șoseaua națională.

Era ultimul transport și bitumul pe care rula autovehiculul, peisajul autumnal din stânga și din dreapta și până și mașinile care treceau pe lângă ei le apăreau într-o aură triumfală, emanând promisiuni infinite.

— Vă băgați la încă un grajd, băieți? râdea Titus. Încă nu hotărâse definitiv ce va face cu banii și își promise că nu avea să-i cheltuiască așa cum făcuse de atâtea alte ori, în clubul din apropierea spitalului, în oraș sau pe câteva seri într-una dintre cabanele din stațiunea de schi de pe versantul la poalele căruia ființa urbea.

Roland, probabil cel mai exaltat fiindcă terminase treaba și strânsese niște bani, știa cu atât mai puțin ce anume avea să facă cu ei. Probabil că, după ce avea să cheltuiască o parte din bani pe cumpărături pentru casă, avea să frecventeze, cât timp aveau să-i ajungă mijloacele, barurile tinerilor din oraș, împreună cu câțiva prieteni. Incitat de afluxul de lichidități, își imagină, în această oră fericită, cum ar fi fost s-o întoarcă pe Ramona afișându-se cu altă femeie și făcând-o geloasă. Dar ea nu putea fi geloasă, fiindcă nu îi păsa – și tânărul se lăsă în voia fericirii lui nefericite, știindu-se ridicol și privind în continuare, transportat, câmpurile hipnotice pe geamul mașinii, fără să le vadă.

— Deseară cumpăr placa. Merg la Radu acasă și o comand, răspunse Lucian, care rămăsese fără internet în casă de trei luni de zile, când Titus îl întrebă, la fel de vesel, ce avea de gând să facă cu banii. Albumul de black făcea un mare pas înainte spre materializare.

XVI

În incinta punctului de colectare a fierului vechi îl anunțară pe singurul angajat că tocmai plătise ultimul transport și apoi se întoarseră în sat, oprind mai întâi la aceeași benzinărie ca să-și cumpere câte ceva.

În fața casei, Land Rover-ul nașului le dădu de știre că proprietarul grajdului sosise. Titus îi întinse partea lui din bani și nașă-sa Eftimia, o pară grasă cu coafura sărmăluțe, care cerceta casa, căutând urme de vandalisme produse de tineri, își luă finul în brațe și îl ciupi de obraz.

Peste șapte ani, Titus, purtând un tricou de polo Ralph Laurent albastru și mocasini și curea albă Gucci, locat în pizzeria Orfeo din Parma, avea să desfacă apa minerală de lângă scrumieră, sărbătorind – fără să le-o spună celor care erau cu el la masă – doi ani de când își procurase autorizația de controlor pentru echipamentele mecanizate din tot soiul de fabrici, începând să câștige, în numai trei luni de la înregistrare, câte 4.000 – 5.000 de euro pe lună. După o vreme, când strânsese niște bani, începuseră să i se deschidă perspective și mai lucrative. Urma să se însoare în câteva luni cu o emigrantă roșcată din Chișinău, păstrase legătura cu Roland, și, ceva mai rar, conversa cu Lucian prin internet, fără să-și poată interzice să se întrebe câteodată dacă nu găsise în fiecare lovitură de baros a sărăciei lui tot atâta fericire câtă găsea în viața clădită în Auson.

Roland plecase și el, până la urmă, în Anglia, după câțiva ani munciți în Timișoara pe un salariu care nu-i ajungea, lucrase într-o fabrică de procesat carnea, absolvise un curs, se angajase la o firmă care presta servicii telefonice și online pentru câteva corporații, și, după cinci ani și jumătate, în ziua în care fusese numit manager de proiect pentru întregul Lancashire, privea melancolic în monitorul pe care era afișat e-mailul care îi anunța reușita: literele se topeau ca tăiețeii calzi pe ecran, devenind părul blondei Agatha, sora medicală irlandeză, ale chelneriței românce din Bristol, Valeria, ale lituaniencei Ruta. Câte un amănunt din goliciunea lor i se amesteca, în fața ochilor, cu parfumuri, drumuri străbătute, faruri, nopți iluminate de vitrine, străzi bătute mână în mână și bănuiala imensei futilități a oricăror altor succese îi ridică din vintre spre buze un val amar: la ce bun?

O dată sau de două ori pe an, când se întorcea în țară, se întâlnea cu Lucian, care purta acum cămăși în dungi, blugi clasici și ochelari, și tânărul care nu mai era chiar atât de tânăr, corect tuns, angajat ca inginer de sunet în studioul unui radio comercial național, îi detalia cu umor cum înjghebase o relație cu colega lui redactor, după ce, la câteva luni după muncile asidue din clădirea fostului C.A.P., părăsise orașul văduvit de locuri de muncă, se angajase ca agent de vânzări și intrase la inginerie de sunet în capitală, renunțase la muzică, făcuse câteva călătorii ca să strângă bani muncind într-un parc auto din Germania, și se întreba, anesteziat, dacă orice viitor nu era la fel de bun sau de rău ca toate celelalte: o strădanie comică în scopul de a nu rămâne niciodată fără țigări.

Într-una dintre serile trecute ale acestui noiembrie târziu inginerul hidrotehnic Anton Pancea a intrat, ca de atâtea alte ori, pe ușa grajdului. Când a aprins becurile din tavan folosind același comutator improvizat pe aceleași fire branșate la rețeaua de înaltă tensiune, a rămas străfulgerat: trei fantome îndoite de la mijloc, înfiripate în lumina difuză din tavan, loveau pentru eternitate cu baroasele în podea. Bărbatul scutură din cap, își duse mâna dreaptă la frunte ca să-și facă semnul crucii și vedenia dispăru.

Daniel ANTOHE

Născut în 1983, absolvent al Facultății de Litere, a debutat cu un roman (2014), "repudiat" de autor. În prezent, lucrează la un volum de povestiri.

în același număr