OPTm
nr.crt.

Un roman în cinci scenarii distopice posibile

Mult mai pregnant decât în cazul ficțiunii obișnuite, narațiunea din zona SF se generează de la întrebarea ce-ar fi dacă? Cel mai recent roman (Alfabetul distopiilor, 2021) al lui Gheorghe Săsărman, autor cvasiclasicizat al genului, pornește de la o astfel de supoziție: ce-ar fi dacă, într-un moment privilegiat al existenței noastre, am intra în contact simultan cu o infinitate de scenarii ale viitorului, o extrapolare a unor neliniști, tot mai multe, ale prezentului devenit în fiecare zi mai incomprehensibil, ieșit din limitele liniștitoare ale lumii de ieri? Ce-ar fi dacă am putea plonja, aproape ca într-o realitate virtuală, în fiecare dintre aceste lumi posibile, asistând la ultimele consecințe ale progresului, generate fie de haosul maxim din prima narațiune (Universalism) sau de ordinea totală, fără rest, evident distopică, ca în majoritatea acestor povestiri care se pot citi și separat, având fiecare autonomie față de întreg, convergente datorită tematicii (ca în celebra carte de Isaac Asimov, Eu, robotul)? De fiecare dată, în spatele aparenței de lume perfectă, la privirea atentă a protagonistului-narator, se ivește oroarea, secretul ascuns, care este, aproape de fiecare dată, de natură totalitară. Un roman în cinci scenarii posibile, care merită citit și de cei care nu sunt pasionați de SF, tocmai pentru că ne-am apropiat incredibil de mult de aceste probleme generate de dominația tehnologiei, cu sagacitate circumscrise de autor.

Poate cel mai familiar dintre aceste narațiuni a devenit, datorită pandemiei, cel de-al doilea capitol, Transumanism, unde este descrisă dependența de tehnică, supravegherea totală prin intermediul obiectelor oferite de aceasta, cu elita supraoamenilor care dețin deja puterea supremă contra unei imense mase de oameni absorbiți deplin de regimul virtual, fără a putea alege calea tradițională a realității, așa cum anticipa Jean Baudrillard acum treizeci de ani (hiperrealul nu mai e azi o metaforă, a devenit palpabil).

Gheorghe Săsărman este un convingător critic al transumanismului: digitalizarea fusese atent planificată cu mult timp înainte, având miza de a împlini nu confortul individului, ci supravegherea lui totală, mai mult, de remodelare fizică prin cipuri implantate și inginerie genetică (apare și ideea malthusiană a programului de reducere al populației globului). Opozanții sunt eliminați rapid (n-ar fi stricat dacă romanul ar fi detaliat acest aspect cu mai multe scene concrete, personaje etc). Narațiunea se încheie cu o imagine memorabilă: panorama alveolelor care au invadat pământul, alveole izolând fiecare individ de lumea reală, în mod iremediabil, cu formularea la fel de concisă a romancierului: „virtu-omenirea e condusă total, de la incubator la incinerator" (p.84) de către o elită care, paradoxal, se refugiază în obiectele menite să restaureze autenticitatea vechiului domeniu pur al realului. În vremea crizei Covid, pentru cei suficient de înțelepți pentru a privi dincolo de știrile oficiale, s-a putut observa amenințarea unei elite izolate de problemele masei globale, capabilă să-și multiplice monstruos câștigurile, obligând majoritatea instituțiilor sau indivizilor să depindă de artefactele produse de companiile lor (prin trecerea la regimul online), iar romanul este cât se poate de precis în acest diagnostic, cu toate că nu mai beneficiază de un decalaj temporal suficient de mare încât să-l considerăm profetic. Dar acest fapt nu este un defect, ci un simptom al contextului nostru care ar trebui să ne dea de gândit: progresul tehnologic (și nu numai) este atât de rapid încât nici ficțiunea de anticipație nu mai poate ține pasul, așa cum același Baudrillard anticipa: genul SF are dificultăți mari în a rămâne distanțat de prezent, devenit el însuși o emanație a acestui gen considerat și azi marginal, cu toate că ar trebui plasat alături de literatura mainstream (cum sugerează și postfațatorul volumului, Ștefan Borbély). În absența capacității de distanțare, satira a devenit un mijloc stilistic important, la fel ca în recentul film Don't Look Up, unde este la ordinea zilei faptul că stăpânii lumii, niște tehnocrați fără scrupule, sunt noii demiurgi-supraoameni, capabili să-și perpetueze viața la nesfârșit (chiar și după un dezastru planetar total).

Un alt capitol, Oicumena, schimbă total registrul scenariilor distopice, creionând amenințarea fundamentalismului religios, generatorul altei lumi posibile, la fel de totalitare, un ev mediu care a șters istoria (mai ales culturală) așa cum o cunoaștem (la fel ca în numeroase alte narațiuni post-apocaliptice), omenirea plutind într-o ignoranță absolută, folosită din plin de putere (exclusiv religioasă), cam ca în Supunere de Michel Houellebecq (menționat chiar de narator) sau în 2049 de Boualem Sansal, dar și în Testamentele lui Atwood. Apariția acestui protagonist-narator actant se produce în mijlocul unui proces-execuție-spectacol, având în centru o victimă de sex feminin, acuzată că a apărut în mijlocul comunității îmbrăcată prea sumar, scandalizând publicul masculin (femeile puteau circula doar acoperite în întregime). Ordinea terorii totalitare pare mult mai dură atunci când la putere sunt bărbații (așa e și în acest capitol), decât în cazul regatului femeilor din Amazonia (ultimul capitol), ordine de care nici protagonistul nu scapă, trecând prin chinuri administrate metodic pentru a-l face să mărturisească păcate imaginare. Inițiatorul în tainele acestei lumi îi explică faptul că autocritica și confesiunea totală funcționează perfect pentru fiecare individ, perpetuând fără proteste aceeași stare de fapt (ca în filmul de debut al lui George Lucas, THX 1138, din 1971). Și aici, ca în multe alte scenarii distopice, femeile sunt cele care vor declanșa eliberarea, inițiind o revoluție, un deus ex machina care survine și în cazul scenariului postumanist din capitolul omonim, de această dată mult mai misterios, aparent chiar o intervenție divină, singura care poate sparge continuumul virtualității tehnologice.

Capitolul despre postumanism conține cel puțin o idee cu mare potențial narativ, din care ar fi ieșit un roman interesant, inedit față de ce s-a scris pe subiect: protagonistul are șansa de a-și întâlni propria dublură digitală, într-o lume în care originalele umane au fost treptat nimicite, având o primă impresie că umanitatea s-a metamorfozat, prin puterea acelorași tehnocrați-demiurgi, în suma unor ființe digitale perfect controlate prin algoritmi, activate după bunul plac al acelorași potentați, parte dintr-o memorie cibernetică globală, care a aglutinat aparent ireversibil întreaga realitate. Spre deosebire de un Philip K. Dick, a cărui proză a avut marea deschidere către ambiguizările ontologice și implicit către postmodernism, Săsărman nu mizează pe vertijurile ontologice ale acestor lumi posibile, nici în acest caz ofertant al deambulărilor protagonistului printr-un labirint virtual, unde obiectele apar și dispar în mod misterios. Mai simplu spus, întrebarea „care este lumea-bază dintre toate aceste versiuni?" primește de fiecare dată un răspuns destul de rapid și decisiv.

Miza este alta, mai apropiată de meditația reflexivă a eseului, distanțată de efectele unei reprezentări prozastice având ca scop pura plăcere a ambiguității. Chiar și revenirile din vis spre prezentul protagonistului se produc cu mare firesc și fără accidente, ca și cum ar fi vorba de un mecanism care nu dă erori (mi-ar fi plăcut să existe măcar una), astfel că personajul lui Săsărman părăsește de fiecare dată în siguranță universul străin în care a plonjat, ca un adevărat „turist" temporal – suntem oricum în același spațiu al Terrei, diferența e dată de cronologie (în acest caz, punctul ucronic, acel moment în care evenimentele puteau lua o anume întorsătură ireversibilă, este plasat nu în trecut, ci într-un viitor apropiat și rămâne mereu ascuns, fie sub ignoranța martorilor din viitor, fie cenzurat de versiunea oficială a puterii totalitare, care oricum rescrie radical istoria). Romanul „se revanșează" sub raport vizual, oferind acestor modificări ale spațiului descrieri foarte precise, palpabile și memorabile, chiar dacă are de-a face și cu „abstracțiuni", cu metamorfoze ale spațiului virtual ce pot fi cu greu surprinse în limbajul verbal.

Săsărman se dovedește și cu acest scenariu un umanist redutabil, inserând povestea primului om care a refuzat nemurirea (p.191), poveste transmisă în chip de legendă, din generație în generație, ca fundament al unei noi rezistențe a umanului în fața non-umanului tehnologic. Fiecare scenariu distopic are o astfel de supapă, dar și rezolvare (speranța că rezistența va triumfa), cu excepția ultimei narațiuni, Amazonia, o incursiune într-o orânduire aparent paradisiacă, guvernată de femei, unde bărbații par a fi dispărut cu desăvârșire. Spre final vom afla de ce este vorba tot despre o distopie, cu dezvăluirea aceluiași tip de secret teribil, care menține ordinea totalitară a lumii acestor ființe feminine a căror sexualitate a fost abolită. Chiar și aici autorul strecoară un dram de speranță: există câteva personaje care au reușit să se sustragă acestei aseptizări a simțurilor, cum este Dora, pe care protagonistul are șansa de a o întâlni, oferindu-i ocazia de a participa la organizarea unei rezistențe viitoare.

Din nou am avut senzația apropierii de o serie de filme distopice din anii '70: episodul cu Dora care îl salvează pe protagonist de experimentele puterii, cazându-l în secret în propria casă, mi-a amintit de comedia lui Woody Allen, Sleeper (1973), parodie după Wells și al său When the Sleeper Wakes. Paradoxul acestui roman este că, deși se bazează, în fiecare caz, pe vria de neoprit a tehnologiei, deși acest fapt ar fi trebuit să genereze o viziune tehnofobă radicală, asistăm la o îmblânzire a acesteia datorată unui asimovism subteran, asezonat cu ironie și umor, care asigură o trecere mai lină peste marile coșmaruri din spatele acestor narațiuni. Aceste întoarceri sigure ale protagonistului spre lumea sa par să ne sugereze că orice coșmar tehnologic poate fi înfrânt prin puterea minții, îndemn optimist și umanist de care avem nevoie într-un moment al progresului tehnologic mult prea accelerat.

După un amplu roman total diferit ca tematică, stil și structură (Adevărata cronică a morții lui Yeșua Ha-Nozri, 2016), care dezvoltă minuțios ipoteza revenirii lui Iisus într-un oraș german contemporan (München), cu consecințele sale mundan-administrative și filosofice, Gheorghe Săsărman oferă în Alfabetul distopiilor o carte fundamentală pentru înțelegerea viitorului apropiat al lumii noastre, prin prisma celor mai importante aspecte ale progresului tehnic actual, o descriere deopotrivă reflexivă și senzorială a consecințelor acestuia. În pofida titlului, nu este vorba de un tratat filosofic despre distopie, dar nici despre un roman escapist, hrănit din fantezii îndepărtate, ci de un roman enciclopedic al lumilor posibile ce se pot întrezări în filigranul prezentului, făcându-i comprehensibile aspectele cele mai absconse (transumanismul, postumanismul și alte excese ideologizante).

Andrei SIMUȚ

Andrei Simuț (n.1981) este lector la Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Doctor în literatură comparată, cu o teză despre romanul apocaliptic după 1945. A publicat Literatura traumei (eseu) și romanul Calvarium (2009), precum și numeroase articole, studii și cronici în reviste românești sau străine. Premiul revistei România literară pentru debut, 2007.

Echipa
Arhiva
Declarația 230

Nu uitați!

Vă rugăm să ne puneți pe lista voastră, la redirecționarea a 3.5% din impozitul pe venit prin completarea DECLARAȚIEI 230 . Puteți descărca formularul în format PDF de aici). Trebuie trimisă până pe 25 mai 2022, la ANAF sau ne puteți trimite formularul 230 scanat/fotografiat, la adresa contact@optmotive.ro

PRINT 26⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

NOUA LITERATURĂ

 

Adept al tematicii tradiționale, Daniel Antohe pare preocupat de înnoirea stilistică, oferind o povestire curgătoare și o reală plăcere epică.

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

I put a spell on you (Allex Trușcă). Recomandată de Alexandru Lamba

 

DRACULA

Ambasada Irlandei dă startul unei expoziții inedite: Bloodlines: Dublin to Transylvania, the making of Bram Stoker’s Dracula. La vernisaj participă Excelența Sa, Dl. Paul McGarry,

ambasadorul Irlandei, la București.

Evenimentul, găzduit de Castelul Bran, se va întinde între 12 mai și 12 noiembrie 2022.

Curator: Cătălin D Constantin, antropolog, profesor la Facultatea de Litere din București.

Allex Trușcă ne cheamă să citim în parc

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

Tracus-Arte, 2022

Fragment din harta Manuscrisului fanariot

Patru scriitori Litera au făcut mâncare pentru Atena TV., iar acum își fac planuri pentru un restaurant literar. Radu Găvan, Ligia Pârvulescu, Cristi Nedelcu, Florin Spătaru.

Copyright © optmotive.ro