Revistă print și online

Maya (M) Casimir

Casa părea un imens hambar din bârne mari de lemn vopsite în alb, cu acoperiș verde intens. O văzu de aproape și după o altă curbă a șoselei îi intră în rază și casa din toate fotografiile de pe site. Era o bijuterie tipic americană, model victorian. Aceasta era casa de oaspeți, locul de masă și de întâlniri. I s-a repartizat o cameră în casa mare ca un hambar. Totul era din lemn brut, fără nicio izolație, de aceea, mult timp și-a reținut până și cel mai mic strănut. Sigur nu se aștepta la altceva, spațiul părea potrivit pentru ceea ce urma să facă o lună întreagă, să stea și să scrie. Un vis pe care și l-a imaginat multă vreme ca pe o utopie. Acum stătea în mijlocul camerei cu bagajele nedesfăcute întrebându-se oare chiar va fi doar ea cu ea patru săptămâni pline? Și liniștea parcă-i propaga în ecou gândurile. Veșnica ei nesiguranță, agorafobia și complexul apartenenței o trimiteau imediat în categoria ciudaților. Oamenii o priveau cu suspiciune, părea din alt timp, hainele, bijuteriile și modul cum privea – cum fixa și scana oamenii o făceau de-a dreptul bizară. Ciudată, dar nu comună, nu trecea nimeni cu privirea peste ea. Era sigură de asta, și nu intenționase niciodată să capteze privirile sau interesul cuiva.

Doar al lui. Dar el era incapabil de așa ceva. Și la propriu și la figurat. Era tot timpul într-o stare aproape cataleptică. Într-o lume proprie, accidental descoperită. Se plimba doar în capul lui, când pe o plajă însorită cu o mare de smarald, pentru ca în următoarele clipe să zboare peste canioane sau să lupte cu vâltoarea unui râu. Nu avea gânduri, ci doar imagini, ca un computer stricat care rulează continuu, frânturi de filme, o enciclopedie vizuală, o enciclopedie a viitorului în care creierul va putea procesa de 50 de ori mai repede. Ea îl părăsise pentru acest paradis personal pentru atâta timp. Sentimentele-i erau contradictorii, dar rezistența ei cedase, plecase în grabă fără să privească o clipă în urmă, cu doar câteva haine și un pulover lălâu – puloverul lui, de care îl dezbrăcase în prima zi și după accident devenise un mic trofeu al vieții asupra morții. Un obiect care îi legase prin destin și sânge. Petele rămase pe mânecă erau semne de dragoste și dăruire, sângele lui îl purta cu ea pretutindeni.

Pe aeroport a simțit o privire în ceafă, o greutate mare, apăsătoare, de parcă i-ar fi crescut o cocoașă... un geamăn, nenăscut, o umbră carnală. Peste umăr, a zărit o mulțime de oameni petrecându-i pe alții, dar pe nimeni de fapt. Zborul se termină după al doilea film, i se păru scurt poate pentru că și gândul ei zbura cu aceeași viteză și știa că va revedea Orașul.

S-a trezit din blackout; cineva intrase în casă cu aroma unei cafele. Evident că își dorea cu nesaț o cafea cu zaț. O cafea turcească, asta ar fi făcut-o să se simtă bine, cu adevărat bine. Fiecare cu cafeaua lui. S-a hotărât să inspecteze zona și cu toată timiditatea, a îndrăznit să intre în casa mare. Cărți și mobilă clasică, lemn frumos lucrat, cu grijă lăcuit. O masă uriașă dreptunghiulară și 12 scaune albe cam nepotrivite ocupau o cameră întreagă. Lămpile aprinse făceau umbre calde pe pereții plini de tablouri. Canapelele Ikea păreau să nu facă parte din descrierea pe care și-o dorea. Un mic dulap deschis era plin de cărți, cărțile celor ce trecuseră pe acolo. Acolo vor sta și cărțile ei, micile ei bijuterii.

Își dorise cu ardoare copii care să poarte nume de cărți. O scară frumoasă ducea către camerele de oaspeți, iar în lateralul ei, o superbă bibliotecă acoperea pereții înalți. Aici își putea imagina o scenă de film de dragoste, așa de romantică era. Pereți plini de cărți, fotolii cu huse albe și scăunele mici pe care să-ți sprijini picioarele, un colț de rai. Și ca și când dragostea ar fi fost ținută între paginile cărților, deschise una să simtă din plin acest sentiment.

— Hei...

Reveria ei se sfârși brusc și o clipă se dezechilibră de pe marginea fotoliului... îngânând...

— Hei...

Tipul înalt cât biblioteca o privi o secundă și se întoarse cu spatele, preocupat să descifreze titlurilor cărților de pe cel mai înalt raft. Era tânăr, asta era sigur, altceva va avea să afle.

— Să-mi imaginez că ești Maya? și vocea ca un recul o șocă din nou. Deși tipul nu mai catadicsise să se uite spre ea.

— Ah da, scuze, eu sunt Maya... Doar ce am sosit... ah! sunt surprinsă de frumusețea acestei biblioteci.

— Știu, te așteptam... adică noi te așteptam, zise zâmbind. Eu sunt Aron.

O pauză sări în aer... și clipa se sfârși. Maya ieși pe verandă…. Nu era un simplu vis, ci se trezise direct în plină minune. Soarele se tăvălea într-o pajiște proaspăt cosită. Atâta liniște nu mai auzise toată viața ei. Peste tot plutea un aer de pace și prosperitate, casele din jur frumoase, toate din lemn brut, albite parcă de curățenie și ordine. Poate prea ordine.

Se așeză într-un șezlong pe verandă și închise ochii. Un gând îi străbătu întreaga ființă. Dacă avea să se întâmple ceva cu el și ea nu va fi acolo...

Dimineața aceea nu avea să o uite niciodată. Coborâse din mașină imediat după coliziune, se îndreptase către mașina de care se lovise frontal. Doar o clipă în care își căutase telefonul în geantă fusese de ajuns pentru o tragedie. Crăpăturile subțiri din parbriz păreau o hartă a vieții și printre ele îl văzu. Era plin de sânge, cu capul dat pe spate, cu gura larg deschisă. Sângele i se prelinsese pe față aproape artistic, dar cu toate astea, îl recunoscu. Șocul o izbise și aproape leșină, o treziră urletele trecătorilor…

— Nenorocito, ai omorât oamenii...

Abia atunci o văzu și pe ea alături pe scaunul din dreapta. Era ireală, de parcă o întruchipa pe frumoasa din pădurea adormită. Dar nu era adormită și aproape ca îi veni să o zgâlțâie, deși știa că nu mai era nimic de făcut... totuși, se aplecă peste portiera lui să o vadă mai bine când simți un mic val de căldură... și apoi un horcăit o făcu să dea înapoi, dar se lovi cu capul de marginea portierei, moment în care sângele împroșcat de tusea lui îi stropi toată fața. Mortul se trezise în sunetul sirenelor mașinii de poliție și ale salvării. O rupse la fugă pe trotuarul de vizavi, printre oamenii care speriați de femeia plină de sânge făceau culoar. O opri un polițist și apoi nu-și mai aminti mare lucru, de parcă viața ei se oprise ca un ceas lovit de-un perete

— Oh, hello... e ora 7, masa e gata... liftul a sosit.

Deschise ochii și îi închise la loc, soarele era încă puternic, dar tipul acoperise deja o parte din el, cu silueta-i imensă.

— Hello, spuse și ea.

— Hai că acum bate clopoțelul! E gata cina! Și râsul sănătos al tipului o aduse cu picioarele pe pământ.

— Vrei sa bei ceva? și privirea lui părea că o măsoară cu șublerul și cu ruleta.

Paharul sclipi în ultimele raze ale apusului și îi lumină ochii blânzi, rămași acolo în scena de dinainte, oglindiți în stetoscopul paramedicului adus de polițist.

Ea scria romane psihologice, greu de citit. Așa că i se păru ceva ieșit din comun când paramedicul o recunoscu după ce îi șterse fața plină de sânge. Îl recunoscuse și pe cel din mașină și nu se mai oprea din a-i spune că este specială și că cineva de sus o iubește și a scăpat cu viață.

Când îi mărturisise că de fapt nu citise nicio carte de-a ei, înțelese că o știa din ultimele știri mondene. Relația ei cu un foarte cunoscut actor care o părăsise pentru o tânără balerină îi adusese o oarecare notorietate. Dar și mai mare era incredibila întâmplare pe care paramedicul o socotea o răsplată pentru trădare.

Nu-și putea reveni din șoc, acum mintea refuza să perceapă sentimentul vinovăției în contrapunct cu cel al răzbunării, deși își schițase zeci de scenarii în primele zile de singurătate. Și în privire nu avea decât pulovărul de cașmir, acum plin de sânge, cadoul pe care i-l făcuse la aniversarea a trei ani de relație, într-o seară de vară pe malul Bosforului.

Cum se întâmplase așa ceva, o grozăvie...

Deși nu ar fi trebuit, avu un sentiment plăcut că cineva îi știa numele și mai ales ocupația.

*

Prin casa mare, se întâmplă un adevărat pelerinaj. Unul vine, altul mănâncă, unul fumează, altul visează la cine știe ce poveste. Încet, încet, începe să se obișnuiască cu ceea ce și-a dorit, ceva de neatins. Barierele însă sunt grele și abia le mișcă din când în când. Ei, cei de aici au trăit altfel și trăiesc altfel decât ea. Dar asta n-o face specială, ci doar suspectă. Și mai e și limba, de fapt accentul ei, dar asta e altă poveste. Măsoară cu privirea verdele de pe frunzele copacilor... e atâta calm, cum numai oamenii liniștiți și mulțumiți îl pot trimite în aerul din jurul lor. Poate doar frământările sunt aceleași.

Se gândește cum și despre ce ar putea să vorbească cu oamenii din casă, despre scris, despre ceea ce crede ea că e scrisul? – o imensă durere fizică. E plină de cuvinte, aici însă toate s-au ascuns, undeva în stomac și se fac un ghem îngrozitor de dureros. Spune fraze convenționale în timp ce se așază la masă toată lumea, e cam liniște, mai liniște ca la o masă de pomenire. Aron, danezul ironic, vrea să pară spiritual, privește pe sub pleoape, te păcălește cu ceva sclipitor în ochi... de fapt, ascunde o atrăgătoare tristețe.

În drum spre camera ei, o mașină de scris invizibilă îi dedică un poem. Se gândește că brusc în momentele interesante ale viselor ei, mașina de scris țăcănea și ea nu e în stare să țină minte nimic. Doar în romanele ei e prezentă frecvent ca un laitmotiv, pentru care critica i-a acordat note bune.

Și acțiunea, poliția, reconstituirea, vina lui că nu s-a asigurat, norocul ei, apoi răpirea lui din spital, nimeni n-a bănuit că ea era vinovata și toată aventura asta devenise o nebunie ce escaladase un munte de durere!

În cameră e frig. La asta nu se așteptase, nicidecum. Îmbrăcă puloverul de cașmir peste pijama. Ura frigul și nici nu putea să adoarmă. Se răsuci și își fixă privirea în tavan. Culmea, lustra avea un imens ventilator, cu niște pale mari albe, ca petalele unei flori de colț. Asta îi aminti de nopțile din Istanbul unde căldura se aduna în patul lor și niciun ventilator nu făcea față. În memoria ei, ceva atât de minunat și straniu în același timp. Parcă îl și simțea alături, îi atingea forma, apoi se descompunea ca o fantomă care o îngheța ca apoi să o facă să ardă, metamorfozată într-o coală de scris plină de poezii de dragoste arsă instantaneu. Somnul fugea, se ascundea printre bârnele groase care îmbrăcau camera într-o coajă. Încercă să se gândească la ceva frumos, ca în copilărie când i se întâmpla în unele nopți să nu poată închide ochii de groaza unui coșmar greu de imaginat. Începea ca un vis frumos într-un decor cu pereți colorați și cu o podea în alb și negru, o tablă de șah. Apoi, dintr-o dată, un pătrățel negru începea să crească, să se umfle, să se umfle și apoi să acopere cu volumul lui toată încăperea și pe ea să o sufoce, să o îngroape într-un negru greu de descris. Era coșmarul ei și numai al ei, multă vreme s-a luptat singură cu toate pătrățelele, care apoi s-au diversificat în alte obiecte, batistuțe, jucării sau flori. Nu a spus nimănui vreodată ce anume se întâmpla în nopțile cu lună, pentru că mărindu-se a început să caute motivații și una a fost luna plină. Îi povestise mama ei că imediat după ce ajunsese cu ea acasă de la maternitate, nu adormea decât dacă era scoasă noaptea afară, și ea fericită gungurea la lună.

Departe de toate, încercă o teleportare în prima fotografie făcută pe drumul spre rezidență, un apus de soare pe un râul imens... o frumusețe ca o inimă rotundă, roșie, înghițită de albastrul cobalt. Aproape că ațipise ascultându-și respirația, când, brusc, simți o atingere ușoară, se înfioră și aproape că îi recunoscu mirosul pielii, dar era doar o închipuire și o luă din nou pe malul râului să-și găsească somnul. Mai auzi câțiva pași, o ușă închizând-se ușor și apoi niște clape de pian.

Simți o bucurie imensă în refugiul rezidenței în simplitatea pe care o iubea și bucuria asta o simțea fizic ca o țesătură care te îmbracă. Ușor, realiză că puloverul de cașmir se croșeta pe trupul ei pornind în ambele direcții, iar când își simți picioarele acoperite, respiră pentru ultima oară într-o caldă și senzuală îmbrățișare, devenise un cocon. O clipă prin ochiurile tricotate zări o lună uriașă de culoarea chihlimbarului străduindu-se să pătrundă în casa în care demonii fugiseră către o altă gazdă.

(Fragment de roman)

Iulia PANĂ

Poetă & artist vizual, Iulia trăiește pe malul mării, organizând de mulți ani evenimentele KULTurale/Mecanici poetice. A publicat 6 volume de poezie: Imagine simplă (1996), Statuia zilei de mâine XXLove (1998), Noaptea Scorpion (2003), Contrasecunde (2008), Rigla de aer (2013), Ebony bones (2015). Preocupată de creația vizuală și hibridă, a montat și produs mai multe spectacole și evenimente de circulație internațională. În 2014 a obținut o bursă și o rezidență artistică la Ledig House - Omi Art Center New York și a participat la târgul de carte Book Expo America. Antologia de poezie Ebony bones /Oase de ebonită, publicată în SUA, a avut lansarea la University Bookstore Washington - Seattle. Această experință stă la baza romanui Rezidența, aflat în lucru. Membră a USR, UAP și a Pen Club România. iuliapana.ro iuliapana.blogspot.com