Dani Macarie, Omul care și-a pierdut patul, Curtea Veche Publishig, 2025

Am ținut în mână cartea Omul care și-a pierdut patul a lui Dani Macarie (Curtea Veche Publishing, 2025) de mai multe ori, fără să o deschid. Volumul (un debut literar) se înfățișează drept o apariție subțire, ce pare să ceară puțin efort. Poate chiar din pricina aceasta m-am tot plimbat cu el prin mașină, prin rucsac și rămânea închis, ca un secret pe care nu eram convinsă că vreau să-l descopăr. Asta până într-o zi de vineri, când am cedat și am început să îl "disec".

Din primele pagini mi-am dat seama că nu era o lectură obișnuită: Macarie face un experiment literar prin joaca de-a naratorul până în punctul în care acesta nu doar că dispare, ci se dizolvă în text. Nu există o voce omniprezentă care să ne ghideze, ci o "palimpsestare" narativă, căci naratorul e diluat în discursurile fragmentare ale personajelor, în dialoguri ce "povestesc" alte dialoguri, într-un adevărat ping-pong stilistic ce destabilizează convențiile. Această decizie de a elimina vocea narativă tradițională scoate la iveală un efect paradoxal: pe de-o parte, cartea capătă o structură originală, neașteptată, ce o diferențiază radical de fluxul narativ convențional din literatura românească, lucru atrăgător pentru un cititor avizat, dar, pe de altă parte, tocmai această structură aparte, fragmentară prin propria-i condiție a unui text dialogat, produce o diluare ce complică foarte mult receptarea textului întocmai pentru că autorul este nevoit să aducă o ambiguizare specifică personajelor și să lucreze cu tehnica absurdului, care nu-i face un favor cărții în sine. Fără un narator omniscient sau măcar unul care să creeze o punte între cititor și lume, ne trezim într-o stare de incertitudine perpetuă, de confuzie ce nu se lasă domolită ușor.

Cartea îți oferă o senzație de logică baumaniană, de "modernitate lichidă", dar cu parfum balcanic: totul (de)curge, nimic nu se prinde, identitatea narativă (și implicit sensul) se topește și se revarsă fără să se oprească, lăsând cititorul în derivă. Cititorul devine "coautor", e nevoit să adune firimiturile, să lipească fragmentele ce nu au, de fapt, o formă finală clară. E precum un puzzle cu piese rătăcite pe sub masă. Riscul e evident din aceste puncte de vedere, mai ales când rama puzzle-ui este conturată pe imaginea ceaușistă.

— Cine...

— Cine ești, cine ești? Altceva nu mai știi să spui, tovarășe? Faci ca un patefon stricat. Din ăla de care avea burghezo-moșierimea pe vremuri. Mama lor de bandiți! Da’ las’ că le-am arătat io lor cine sunt! Sunt Nicolae Ceaușescu, tovarășe. [...] Știi prea bine cine sunt, da’ te faci că plouă. Sau că ninge. Ca atunci când m-ai împușcat.

Mai mult, această dispersie narativă afectează și dinamica poveștii: subiectul, în forma lui clasică, aproape că dispare, conflictul parcă se evaporă în subiectivismul nesusținut pe deplin de dialog, iar punctul culminant e doar o umbră fugace. Personajele, deși pline de "savoare locală" și cu un limbaj colocvial foarte bine prins în textura socială, par adesea schițate cu tușe prea grosiere.

— Nici măcar nu glumesc. Poate că între noi a fost mereu o legătură subtilă, invizibilă, ca între două ouă.

— Cum? [...]

— Eu sunt geniu.

— Da. Știu. Al Carpaților. Deci despre ce ouă vorbești?

Aceste "tipologii" sociale par să bântuie, ca niște fantome balcanice, între un trecut și un prezent, într-un spațiu temporal incert: un "Eminescu" investitor cu bastonul ordinii culturale, gardian al unui canon înțepenit, în contrast cu un "Ceaușescu" metamorfozat, care, în mod bizar, devine o prezență spectrală, cosmică. Limbajul colocvial funcționează drept busolă pentru cititor, însă e insuficient pentru a construi profunzimea psihologică și socială a personajelor.

— Permiteți să intervin. Comisar-șef Eminescu. Putem intra?

— Serios... Sunteți mai mulți. Și de la oraș. Și cu nume de luceferi. [...] Pe bune, Eminescu? Poetul?

— Da. Suntem rude.

Personajele din roman par construite după tipare arhetipale, dar fără a se desprinde cu adevărat de șabloanele bine-cunoscute ale societății. Ele evocă o lume în care vechile defecte și tipologii sociale persistă aproape neschimbate, transmise ca niște ecouri ale trecutului, dar fără o transformare sau complexitate care să le îmbogățească profilul. Din acest punct de vedere, ele oferă mai degrabă un tablou static, unde dinamica psihologică rămâne la nivelul unor tipologii simplificate, demne mai degrabă de o "frescă socială" ambiguizată decât de un portret literar nuanțat.

— Poftim? N-ai vrut? Tu știi ce înseamnă cuvântul "voluntar", măi băiatule? Vine din franceză. «Volontaire». Și din latină. «Volontarius». Și înseamnă "care acționează de bunăvoie, din proprie inițiativă, nesilit de nimeni, în mod conștient, fără constrângere, care se oferă fără să i se ordone să execute o misiune de luptă".

În privința temei, romanul pare să se centreze pe imaginea lui Ceaușescu (mai apoi pe deconstruirea sa) și pe atmosfera unei epoci încărcate de mit și groază ce se dejoacă prin tehnici ale realismului magic și un absurd ce demontează întreaga tematică propusă la începutul cărții. Romanul e încărcat cu un realism magic evident, un spațiu fabulos, instabil și mereu schimbător. Această combinație îi conferă textului o "neființă" spațio-temporală, o "falie" ce face ca acțiunea și personajele să nu fie niciunde ancorate definitiv. Titlul evocă atmosfera kafkiană a absurdului și a alienării, dar fragmentarea excesivă estompează efectul kafkian și riscă să piardă cititorul în hățișul de idei și imagini disparate.

— Tanti Bruna, îmi face și mai rău povestea asta. [...] Promit că n-o să-mi pierd aripile. Am doar cincizeci de ani.

— Faci de fapt cincizeci și trei. Mulți înainte. Și să nu carecumva să te prind că-ți pierzi aripile. Mai ales acum, cu Eminescu și icoana, misiunea și tot. Tu nu ești Yotk din poveste. Tu ești cel mai frumos fluture. [...] Odihnește-te acum. Și nu te mai amesteca cu omizile.

Din perspectiva unei lecturi critice, Omul care și-a pierdut patul reprezintă o experiență literară provocatoare, un pariu poate prea curajos al unui autor ce refuză să se supună regulilor narațiunii. Macarie creează un text care, prin fragmentare și diluare, își propune să ofere o altă formă de experimentare textului literar, una care să reflecte fragmentarea și incertitudinea lumii contemporane poate. Poate. Finalul cărții aduce mai multe întrebări decât răspunsuri, printre care și întrebarea cu privire la intenția autoului de a expune într-un ton atât de neaoș filosofii ce țin de zona spiritismului și spiritualului.

Acest experiment a lui Macarie seamănă cu o tentativă proprie pe care am început s-o explorez în trecut, dar pe care am abandonat-o în momentul în care am realizat că diluarea narativă totală poate deveni un sabotor al poveștii. Rămâne de văzut dacă Macarie va continua să perfecționeze această tehnică, să depășească limitele fragmentării, dacă va renunța la tehnica absurdului și ambiguizării și va contura pe viitor o structură care să susțină o experiență literară complexă, dar totuși accesibilă și sustenabilă literar.