Laure Hillerin, Contesa Greffulhe: Muza lui Proust, Art, Sapiens, 2024

Cartea dedicată contesei Élisabeth Greffulhe (1860 – 1952) semnată de o pariziancă, biografă celebră, Laure Hillerin, cuprinde mărturii extraordinare despre viața celei care a fost supranumită "regina Parisului" și care, așa cum scrisese și Martha Bibescu, "a știut toată viața să își perfecționeze tinerețea" (Terray, 2024, p.182). Într-adevăr, în lista personalităților frecventate de contesa Greffulhe pe care Laure Hillerin o transcrie în carte, la secțiunea literatură, este listat și numele prințesei Marthe Bibesco (Hillerin, 2024, p. 478). Flăcările aurii din ochii acestei femei nu au trecut niciodată neobservate, iar ținutele vestimentare unice pe care le purta erau analizate și lăudate de toate publicațiile vremii. Ca soție nefericită a primului senior al Franței, foarte bogată și în același timp o femeie excentrică, sensibilă și exaltată, contesa și-a consacrat viața științei și artei. Statutul ei impunea respect. I-a susținut pe Marie Curie și pe Louis Pasteur, l-a lansat pe Wagner la Paris și l-a ajutat pe rusul Serghei Diaghilev să pună în scenă celebrele Ballets Russes. A luat poziție în favoarea lui Dreyfus, a apărat republica și a primit în salonul ei miniștri și ambasadori cunoscuți. Însă pe Rue d’Astorg nr. 8 se pătrundea greu. Casei i se spunea în lumea bună "Vaticanul" deoarece de acolo erau emise toate "bulele" cu tendințele pe care apoi se străduiau toți să le urmeze și tot acolo erau create evenimentele artistice și mondene care alimentau discuțiile. Era o veritabilă cetate aristocratică, "o insulă de prosperitate serenă sub forma a patru clădiri" (Hillerin, 2024, p. 264).

Folosindu-și statutul de reprezentantă de vază a marii aristocrații franceze, contesa s-ar fi vrut înainte de toate o figură politică importantă a timpului său, dar, fără să fie prea mult interesată de literatură, a sfârșit, paradoxal, purtând o singură etichetă pentru posteritate, aceea de a fi fost muza lui Marcel Proust, ca posesoare a unui "suflet îmbietor care se adună în faldurile rochiei sale" (Hillerin, 2024, p. 366). În scrisoarea către Montesquiou din iulie 1893, Proust scrie: "n-am mai văzut niciodată o femeie atât de frumoasă. Nu am cerut să-i fiu prezentat și nu v-aș cere asta nici măcar dumneavoastră, căci, dincolo de indiscreția acestui gest, mi se pare că dacă i-aș vorbi, aș încerca o tulburare dureroasă" (Hillerin, 2024, p. 367). Și Céleste Albaret povestește în amintirile ei (Domnul Proust) că scriitorul avea o mare slăbiciune pentru doamna Greffulhe: "...azi pot să mărturisesc, mi-a spus într-o noapte. Cred că, de prima dată când am zărit-o, eram complet sedus. Avea o distincție, distincția însăși, o ținută, un fel de a-și ține capul și gâtul!... Și ce stil de a-și prinde pasărea-paradisului în păr!... Unic!" (Hillerin, 2024, p.356).

Studiul biografic înregistrează această situație anecdotică făcând din ea principalul motor al cărții. Contesa cu "ochi obsesivi"... era... "un mare catalizator de energii, scrie Laure Hillerin. Cea mai importantă cataliză pe care a realizat-o, contribuind la geneza Căutării, s-a produs fără voia ei" (Hillerin, 2024, p.366). Însă, primind cadou romanul frumos ambalat și trimis prin Céleste la locuința din Rue d’Astorg de marele său admirator, Marcel Proust, a cărui model fusese fără să știe, deloc curioasă să afle cum o zugrăvise tânărul scriitor, a păstrat până la sfârșitul vieții cartea în biblioteca sa exact așa cum o primise, nici măcar nu tăiase foile proaspăt ieșite din tipar, ca un semn că nu avusese niciodată intenția să o răsfoiască.

Atât Élisabeth Greffulhe, regina aristocrației franceze, cât și Martha Bibescu, prințesa diplomației românești, și nu în ultimul rând Tutu Georgescu, ultima redută a unei lumi aureolate în disoluție, toate trei reputate personalități feminine din înalta societate de la începutul secolului al XX-lea, reușesc să restituie peste timp imaginile unor femei importante, puternice și deosebite ale căror vieți s-au intersectat de multe ori în efuziunea lor, cu istoria, dar și între ele însele, lăsând în urmă istorii semnificative pentru cultura și literatura universală. Dincolo de noblețea rochiilor pe care le-au purtat, aceste doamne au fost pentru vremea lor niște rebele și feminismul lor s-a conjugat întotdeauna la persoana întâi.