Vlad Zografi, Insula de apoi, Humanitas, 2025

Așa cum anunță autorul, romanul închide ciclul format din Efectele secundare ale vieții, Șapte Octombrie și Supraviețuire. Scris într-un stil realist incisiv, cu detalii ce ating uneori grotescul și marginalul existențial, Insula de apoi este un text despre căutarea echilibrului interior într-o lume dezechilibrată. Plurivocitatea narativă lasă loc ambiguității discursului, iar cititorul este purtat prin experiențele personajelor fără un ghidaj auctorial ce ar putea alinia epic relațiile dintre personaje. Ușor "brebanian" pe alocuri, romanul abundă de indivizi ce își construiesc propriile universuri și își consumă crizele existențiale ce alimentează procese de relativă introspecție. Cu sesizabile valori simbolice, Insula de apoi combină fantasticul moderat cu ironia dură ce pare a susține autenticitatea scrierii.

Mihai Zamfir, Căderea cortinei, Polirom, 2025

Romanul își dezvăluie tema din titlu: regimul comunist și efectele acestuia asupra existenței individuale și colective. Pe fondul istoriei pre-decembriste românești, profesorul Fernando și prietenul său francez, Jean-Paul, construiesc prin aduceri aminte o veritabilă istorie a țărilor din blocul comunist în anii ’70-’80. Experiențele personale produc tușe colorate în universul opac al comunismului de influență sovietică, însă nu îndeajuns încât să diminueze senzația de disperare socială pe care finalul anilor ’80 a generat-o. "Timișoara" devine, evident, punctul culminant al discursului epic și determină schimbări profunde nu doar la nivel social, cât, mai ales, la cel individual-afectiv. Fernando trăiește o dramă alimentată de stările antitetice de conștiință provocate de adeziunile sale politice din trecut. Căderea cortinei este un text cu teză (ca multe altele în anii din urmă) ce încearcă sa recupereze ficțional o istorie ce definește în mod inevitabil spațiul mental românesc.

Ion Manolescu, Ceilalți, Nemira, 2025

Să fie generația de cititori de astăzi pregătită pentru un roman de aproape 1000 de pagini? Răspunsul lui Ion Manolescu stă nu în cantitate, ci în calitatea scrierii ce respiră (auto)ironie, sarcasm și pastișare, așa cum îi șade bine oricărui text postmodern (și asta ca să nu risc și să folosesc termenul de postuman). Poveștile de dragoste interesează mai puțin, fiindcă pariul epic este cel al textualității și al jocului cu luciditatea naratorială. În palimsest, întreg romanul este un dialog cu cititorul în care acesta din urmă este purtat într-un roller coaster cultural: de la André Rieu și Nightwish la Johnny Bravo și Grigore Brâncoveanu. Frazele se înlănțuie cu rapiditate într-un amalgam obositor de informații. Nu ai timp să înțelegi povestea în ansamblul ei, pentru că ești asaltat de fragmente de experiență ce apar inopinat și cadențat în actul lecturii. Autenticitatea scrierii este susținută de intruziunea elementelor biografice care, așa cum suntem anunțați de la început, "nu sunt ceea ce par". Ceilalți propune un nou mod de a scrie roman, o nouă atitudine ficțională, în care dezordinea elementelor este egalată doar de rapiditatea apariției lor în text.