Peste respirația tihnită a casei, abia tulburată de vreun scârțâit de ușă, țârâit de telefon, târșâit de papuci sau murmur de voci, parfumul cafelei din bucătărie se plimba rotocoale și se topea într-o bură aurie, strecurată hoțește pe sub storurile trase mult în jos, de teama zăpușelii de la amiază. În răcoarea catifelată a penumbrei, la adăpost de săgetarea vipiei, mă cuibăream mai să nu suflu, ocupată cu toate cele ce așteptaseră acel timp de grație al vacanței de vară pentru a se așeza în sufletul meu. Eram un cocon de senzații, flash-uri de amintiri și frânturi de gânduri, unele întrerupte din bun senin și uitate pe drum. Nici nu mai știam dacă sunt ale mele sau îmi vin de altundeva. Oare de unde?

Într-o asemenea stare citeam în copilărie, în perioadele de lectură bulimică, mai ales în vacanța mare. Dintre coperți veneau spre mine rafale de imagini, când înșirate cu șart, când amestecate febril, ca la jocul de cărți. Eram atât de prinsă, încât treceam în grabă pe deasupra cuvintelor – le înghițeam pe nerăsuflate – și le lăsam să se prefacă în imagini, într-un film care rula în capul meu. Printr-o alchimie nelămurită, vorbe de toată ziua deveneau imagini captivante, ca atunci când o soluție obișnuită de săpun, suflată printr-un inel, prindea să se rostogolească în aer, într-un balet imponderabil de baloane străvezii. Metabolismul lecturii era pe atunci simplu și vicios: inspiram din pagină cuvinte la care nu luam seama decât arareori, expiram imagini care mă confiscau pe loc, instalându-mă, pentru o bucată de vreme, într-o realitate paralelă. Pe scurt, lectură "naivă", de cititor robit închipuirii.

Dezvățul mi l-am impus singură, în adolescență. Atunci am început să întîrzii asupra cuvintelor, cântărind, în sonoritatea lor, bemolii și diezii, ori născocind niște etimologii populare de uz privat, una mai caraghioasă ca alta. Atenția la cuvinte n-a veștejit plăcerea imaginii. De fapt, mi-a deschis ochii asupra rădăcinilor ei, asupra felului în care se naște ea din text și umblă prin mințile noastre. Cu judecata mea necoaptă, am dibuit totuși că la concurență, prin puterea imaginii, cuvintele ne pot duce acolo unde altminteri ne poartă pașii, că ele ne pot ajuta să vedem ceea ce n-am văzut, să trăim ce n-am trăit. Bref, mi-am dat seama că (și prin ce tertip) sunt captivă în niște lumi posibile, dar nici prin gând nu mi-a trecut să evadez. Mai mult, am ținut mereu la spațiile închipuirii ca la un ținut inalienabil al libertății mele. Probabil de aceea mă doare sufletul, la fel de rău ca întâia dată, de câte ori îmi amintesc de scena cititoarei care preferă să fie arsă împreună cu biblioteca ei, precum vrăjitoarele de odinioară, vinovate de a fi (sau numai de a părea) altfel. E, de bună seamă, scena aceea din neliniștitorul Fahrenheit 451 al lui Ray Bradbury.

În copilărie, trăiam vacanțele – sau, în tot cazul, aventurile – personajelor ca pe ale mele, personale. Așa am citit, până la uitare de sine (cu ceva din sindromul Don Quijote), bună parte din romanele lui Jules Verne: Ocolul Pământului în optzeci de zile, Insula misterioasă, Douăzeci de mii de leghe sub mări, O călătorie spre centrul Pământului, De la Pământ la Lună, Cinci săptămâni în balon, Doi ani de vacanță, Castelul din Carpați, Copiii căpitanului Grant, într-o enumerare rapidă și incompletă. Primul mi-a căzut în mână Căpitan la cincisprezece ani. Mi-l așezase tata sub brad, lăsându-mă să-l găsesc pe sub cetini cu iz de rășină, printre globuri și pâlpâiri de becuri decorative, într-o vacanță de Crăciun. Dintre toate însă, nedezmințit number one în topul copilăriei rămâne Douăzeci de mii de leghe sub mări, descoperit într-o vacanță de vară la țară, pe etajera bunicii. Am încercat să recuperez volumul acela, o ediție veche, de pe la 1950, dar i-am pierdut urma și îmi pare rău până azi, de parcă aș fi avut de salvat Atlantida și n-am fost în stare. Deschideam cartea ca și cum aș fi privit prin hublourile submarinului lui Nemo. Îndată mi se revărsau pe dinaintea ochilor adâncurile amețitoare ale oceanului, în care viețuiau făpturi de necrezut, aproape o altă planetă. Mai târziu, pe fondul reminiscențelor din Jules Verne, aveam să încerc un déjà-vu urmărind explorările subacvatice ale lui Jacques-Yves Cousteau. Lipită de ecranul televizorului alb-negru, îi urmăream incursiunile în gropnițele mărilor și oceanelor Terrei, cu respirația tăiată de minunățiile pe care le smulgea el din bezna hăului și le aducea la lumină, împreună cu echipa lui. Documentarul despre expedițiile lui Cousteau și romanele lui Jules Verne îmi inspirau aceeași fascinație a descoperirii. În film totuși, imaginile erau date de-a gata, in timp ce pagina tipărită mă invita să-mi creez, din șirul fad de semne tipografice, propria feerie. Pe de o parte, îi compătimeam pe prizonierii lui Nemo, pe de altă parte le eram recunoscătoare că prin ochii lor vedeam lumea aceea parcă ireală. Căpitanul Nemo îmi inspira o mare admirație, ba chiar o undă de teamă. Avea ceva dincolo de firea omenească obișnuită. Știa și putea multe, în afară de un lucru, să se vindece de durerea pierderii alor săi. Suferința parcă îl împietrise, îi dădea ceva de stană vie.

La drept vorbind, numai unele dintre romanele lui Jules Verne – Doi ani de vacanță și Copiii căpitanului Grant ar fi exemple la îndemână – vorbesc despre vacanță în sensul ei comun, ca destindere, loisir, întrerupere temporară a unui program de studiu sau, mai larg, suspendare a unei activități curente, eventual reglementate instituțional. Mai toate romanele lui Verne trimit însă la vacanță în alt fel, ca ieșire din rutină și descoperire aventuroasă a unor fațete nebănuite ale lumii. Enigme, savanterie și spirit practic reciproc cumpănite, simțul pionieratului, victoria inteligenței și a curajului sunt ingrediente tonice, care îmboldesc la lectură în cărțile lui Verne. Personajele lui sunt mai degrabă eroii unei aventuri a cunoașterii. Prin talentul prolific și anvergura impactului său la public, Jules Verne este marele model pe care, într-o anumită măsură, pare să-l continue astăzi J. K. Rowling, cu deosebirea – simptomatică pentru mentalitatea celor două epoci și relevantă pentru tema noastră – că Harry Potter și tovarășii lui merg la școala de magie, în timp ce eroii lui Verne trec, chiar în vacanță, printr-un program ad hoc de pedagogie a științei, antrenându-și capacitatea de a gestiona rațional situații critice. Prin orizontul larg al aventurii, gustul libertății și înfruntarea temerară a necunoscutului, cărțile lui Jules Verne vădesc unele afinități cu un evergreen al lui Radu Tudoran, Toate pânzele sus!. Ca să rezum, vacanța à la Jules Verne pare să fie, atât pentru cititori, cât și pentru personajele care o experimentează, o invitație irezistibilă la descoperirea lumii din jur.

Abia mai târziu, odată cu lecturile din Thomas Mann, Virginia Woolf, Somerset Maugham, Doris Lessing, între alții, aveam să descopăr în literatură un alt fel de vacanță: o repliere asupra sinelui, luare în stăpânire a unui teritoriu alb într-o cartografie – o psihografie – a propriei ființe. Vacanța este un moment în care eroii lui Jules Verne celebrează știința, câtă vreme ea le oferă mijloacele de a face față provocărilor lumii din afară. O altă categorie de personaje, nu puține, atribuie însă vacanței menirea de explorare a interiorității, chiar de îmblânzire, prin autocunoaștere, a unei forțe psihice de temut. Ele își iau vacanță de la – se detașează de – un avatar convențional, un rol, o mască onorabilă, chiar prestigioasă, recompensată prin aprecierea publică și se lansează în căutarea unui adevăr interior, netrucat. Gustav von Aschenbach din Moartea la Veneția de Thomas Mann și Charles Watkins din O coborâre în infern de Doris Lessing sunt numai două exemple.

Vacanța meridională a nordicului Aschenbach în Italia, îndelung amânată de constrângerile responsabilităților literare și civice, de datoria sa de scriitor cetățean, asumată scrupulos întreaga viață, declanșează o evadare compensatorie în interioritate, o revelare și recuperare târzie a laturii iraționale a sufletului, o victorie a pasiunii estetului asupra cenzurii raționale și a normei sociale. Cu puțin înaintea sfârșitului, experiența este trăită de Aschenbach ca o revanșă a fondului său de individualitate idiosincrazică, înstăpânire a anarhiei dionisiace mai presus de ordinea apolinică pe care o consacră convenția colectivității. Situația lui Aschenbach este descrisă în termeni ce evocă aluziv, ca în Bacantele lui Euripide, condiția lui Penteu, regele Tebei. Nesfârșita încredere a acestuia în puterea rațiunii de a păstra rânduiala cetății și temelia ființei este finalmente dezmințită și umilită de "zeul străin", Dionysos, care face din suveranul trufaș de altădată un umil adorator al său și o victimă a puterilor sufletești daimonice, iraționale. Ultima vacanță, în atmosfera crepusculară, rafinat decadentă a Veneției, îi oferă lui Aschenbach o tragică ocazie de (auto)cunoaștere prin confruntarea cu niște conținuturi reprimate ale inconștientului, de o forță letală.

Declanșată subit, maladia mentală a profesorului Charles Watkins, protagonistul romanului O coborâre în infern de Doris Lessing, scoate la iveală simptomele unui profund dezacord cu sine, izvorât din presiunea unui model social care exaltă superficialitatea, egoismul primar, competiția agresivă. Suferința psihică decurge din refuzul unui mod de a fi. Amnezia survine ca o ieșire dramatică din formalismul găunos și vanitatea unei existențe înstrăinate de sens, din nevoia de a se rupe de o identitate aparentă și de a se (re)pune în contact cu ființa sa adevărată. De aici, uitarea temporară – de fapt respingerea – coordonatelor convenționale ale individualității (nume, profesie, adresă, stare civilă) și înlocuirea lor cu o condiție arhetipală, generică, transpersonală, prin identificarea cu figuri mitice ale rătăcirii, inițierii și regăsirii: Ulise, Iason, Iona, Sinbad marinarul, Lumina divină. Rătăcirea se consumă pe mai multe planuri – spațial, psihologic, spiritual –, ca parcurgere a unui spațiu străin primejdios sau de-a dreptul ostil, ca alienare și finalmente transformare interioară prin autocunoaștere. Perioada bolii este un fel de vacanță dramatică, desprinsă de cadrele curente ale vieții. Pe durata ei, Watkins se dedică sportului extrem al adâncirii în sine, pariind periculos pe el însuși și riscând să se piardă în straturi abisale ale psihicului, acolo unde conștiința individualității se dizolvă în magma ancestrală a inconștientului colectiv.

În trilogia tragică a lui Eugene O’Neill, Din jale se-ntrupează Electra, inspirată de un vechi mit grec, în special de versiunea eschiliană din Orestia, vacanța exotică este învăluită într-un halou de conotații sumbre. Sub puterea unui blestem aruncat peste generații, doi Atrizi moderni, frații Lavinia și Orin, sunt mânjiți de sângele tarat al familiei, care îi împinge la crimă și complicitate incestuoasă. Vacanța lor exotică în "insulele fericite din Pacific" trădează o disperată nostalgie a inocenței, o încercare de recuperare simbolică a purității pierdute. Una care nu mai poate fi redobândită decât ispășind prin moarte, în cazul lui, sau prin mortificare odată cu închiderea definitivă în casa bântuită de stafiile familiei, în cazul ei. Asemenea, pentru tânăra londoneză Kitty din Vălul pictat de Somerset Maugham, călătoria în China, desprinderea de atmosfera mondenă și stabilirea într-o regiune rurală contaminată de holeră, unde soțul lucrează ca bacteriolog, iar în cele din urmă, pierderea personală majoră provocată de epidemie, toate acestea devin un context dur al maturizării, prilejul unei răscumpărări morale și al reconsiderării radicale a valorilor și reperelor de viață. Departe de superficialitatea metropolei, în mijlocul bolii, al suferinței, al spaimei de moarte, alături de oameni precum măicuțele sau soțul ei, Walter, care se străduiesc să le vină în ajutor localnicilor, Kitty trece printr-un purgatoriu în care ea însăși se schimbă profund. Călătoria în China nu este un voiaj monden, fără griji, ci o recluziune inițiatică, plină de lecții aspre și învățăminte care vor lăsa urme.

Un spațiu inițiatic este, de asemenea, Muntele vrăjit din romanul cu același titlu al lui Thomas Mann. Acesta este numele simbolic și metaforic al unui sanatoriu din Alpii elvețieni, lângă Davos. Acolo petrece Hans Castorp cei șapte ani ai unei vacanțe atipice, în afara timpului, în afara constrângerilor, preocupărilor și responsabilităților obișnuite ale vieții, înainte de a fi aruncat brutal, fără preaviz, în carnagiul Primului Război. Tânăr inginer, Castorp sosise la sanatoriu într-o scurtă vacanță de trei săptămâni, cu intenția de a-i face o vizită vărului său, pacient al locului, dar șederea i se prelungește ani în șir, răgaz pentru un proces semnificativ de reflecție și transformare interioară. Loc în care viața și moartea, timpul și veșnicia stau în cumpănă, "Muntele vrăjit" e un topos al inițierii – precum muntele îndeobște într-o tradiție universală, imemorială – și un spațiu captivant prin oamenii care îl populează, prin schimburile lor de idei. Castorp uitase să citească ziarele, ignorase semnele vremurilor în schimbare, așa încât este luat pe nepregătite de tăvălugul evenimentelor, care mătură violent o întreagă lume. La finalul romanului, ne despărțim de el pe linia frontului, nu știm dacă va supraviețui, războiul abia a început. Buimăceala lui Castorp, alungat pe neașteptate din bula atemporală a sanatoriului și aruncat în tranșee, în violența istoriei și a vieții reale, pune capăt vacanței lui privilegiate la "Muntele vrăjit", acolo unde i se decantează și rafinează personalitatea. Vacanța aceasta neobișnuită este, de fapt, o intensă perioadă de formare, de creștere interioară, de maturizare a gândirii, a sentimentelor, a sensibilității, la fel ca în cazul mai multor personaje amintite anterior. Destule altele nu au fost însă pomenite, într-adevăr, din motive lesne de bănuit.