Când orașul nu și-a mai încăput în propriile granițe, s-a revărsat peste câmpurile care îl încercuiau nevinovate. În mijlocul acestor câmpuri, nu la fel de nevinovate păreau zecile de construcții lăsate de Ceaușescu, de la fabrici de pantofi, la ferme și sere. Cele mai multe dintre acestea au stat niște ani buni părăginite, adăposturi pentru câini vagabonzi, ciobani rătăciți din cauza alcoolului și oameni ai străzii, retrogradați pe scara socială de orașul care devenea în fiecare an tot mai competitiv.

Așa că atunci când chiar nu s-a mai putut nicicum, câmpurile au dispărut, la fel de nevinovate, iar construcțiile din planificarea socialistă au fost în mare parte demolate. Au primit ceea ce meritau, chiar dacă lăsau fără adăpost oameni și câini.

Câteva, totuși, au rezistat. Le găsești de jur împrejurul orașului. Ba unele chiar și-au păstrat destinația, dar nimeni n-ar mai ști să spună acum, să bage mâna-n foc, dacă ferma F ori sera S a prins din nou viață înaintea cartierelor de case și blocuri.

Dacă Google și-ar fi trimis mașinile acum vreo douăzeci și cinci de ani să cartografieze câmpurile și șanțurile din jurul orașului, oamenii s-ar fi amuzat zilele acestea, imaginându-și zecile de easyBox puse câte două la fiecare staul.

Câmpurile acelea s-au contopit nu cu orașul, ci cu satele care le dețineau. Așa se face acum că satele arată mai degrabă ca niște orașe mai mici. Singura funcție reală a acestor așezări e să fie dormitoare pentru o clasă de mijloc care în cea mai mare parte a timpului fluctuează între limitele sale. Probabil din cauza asta cele mai multe străzi sunt pietruite, trotuarele lipsesc, apa nu are mereu presiune la robinet, iar pubelele pentru plastic și carton se colectează la două săptămâni.

*

Dacă n-ar fi de câteva zile cu mintea împrăștiată în toate direcțiile, Miruna ar spune chiar asta. Așa, le înregistrează subliminal, și iese de pe-o stradă pietruită doar ca să intre pe alta plină de gropi și bălării crescute peste mormanele de pământ excavat de vreun dezvoltator imobiliar.

Parchează în fața unei vile, își verifică WhatsApp-ul și trage din IQOS. Calculează câteva clipe dacă să coboare din mașină sau nu. De o bună perioadă se simte cam obosită, dar acum parcă n-are aer, și deci coboară și se proptește în portieră.

Dacă zona n-ar fi, încă, o jumătate de câmp șerpuit de-un drum amenajat doar de roțile mașinilor, s-ar fi putut spune că GLEul negru vine de după colț. Nefiind cazul, Miruna vede doar cum mașina ia niște curbe de parcă un copil se joacă cu ea pe-un covor.

— Salut! Eu sunt Miruna! Mă bucur tare mult să te cunosc!

— Bună! Și eu mă bucur! Andreea, îmi pare bine!

Femeile își strâng mâinile și-și zâmbesc încurcate. Miruna se aștepta ca Andreea să vină alături de un bărbat, iar Andreea nu prea știe cum să înceapă discuția, pentru că mintea ei e mereu la bebele din burta care îi e din ce în ce mai mare.

— Facem o tură? începe Miruna, recuperându-și atitudinea profesionistă.

— Facem.

— Să ai grijă doar pe unde calci. Dezvoltatorul are o echipă foarte ordonată, niște băieți din Moldova. Lucrează foarte curat, dar știi cum e, se mai pierde un cui, mai scapă din vedere un colț de cărămidă… O să vezi la interior ce frumos e lucrat.

Andreea o urmează atentă, bălăngănindu-se ușor la fiecare pas mic pe care-l face, pentru că în mintea ei așa merg femeile gravide. Urcă trei trepte și, înainte să pășească în hol, aruncă o privire înapoi către mașină. E un gest pe care nu l-ar putea explica niciodată și la ale cărui motive nu va reveni nicicând, pentru că, uitându-se către bolid, observă că în colțurile parcelei sunt înfipți în pământ, de fiecare parte a frontului stradal, câte un stâlp subțire. Nu sunt mai înalți de un metru, iar în capete au montate niște cutiuțe negre, dreptunghiulare, care uneori pâlpâie. Cum nu prea știe ce să întrebe despre vilă, Andreea are de gând să se lămurească cu privire la cele două ciudățenii care-i seamănă cu niște selfie-sticks.

— Te prinzi imediat ce-i cu alea, i-o ia înainte Miruna, iar Andreea doar dă din cap și-și mângâie din nou burta.

Holul larg prin care trec se pierde într-un living imens.

— Acesta este atriumul, iar mâna Mirunei conduce privirile amândurora către cupola din tavan. E făcut dintr-o sticlă specială, așa că nu trebuie să-ți faci griji că s-ar putea să treacă toropeala soarelui, iar dacă te saturi să urmărești cum plouă, în sticla cupolei există inserții de fotoni.

Andreea se uită către cer și se tot mișcă de pe un picior pe altul, așa că uneori i se pare că nici nu observă sticla despre care vorbește Miruna.

— E atât de curată că abia o văd.

— Da. Tot ceva special. Exteriorul sticlei are aplicat un strat de nu mai știu cum îi spune, care face un fel de.

— Și luminează? Așa ai zis?

— Are inserții de fotoni, dar nu-mi cere explicații, te rog, pentru că nu mă pricep deloc. E ceva nou pe piață, asta mi-a zis dezvoltatorul. Poate arhitectul să știe mai multe. Sau poți căuta pe Google. Eu n-am înțeles mare lucru.

Își zâmbesc din nou reciproc după ce-și coboară privirile de la tavanul transparent.

— Ai cumva iPhone? continuă Miruna.

— Da.

— Ți-ai făcut ultimul update la iOS?

— Da.

— Super. Uite, ia ăștia și conectează-i, apoi scanează asta.

Miruna îi întinde o pereche de ochelari VR și o bucată de hârtie cu un cod QR.

— Ai mai folosit așa ceva?

— Am un model mai vechi acasă. Nu i-am mai folosit de mult.

— Pentru asta sunt stâlpii ăia de afară, pe care i-ai observat înainte. Dacă te uiți cu atenție, o să vezi că fiecare perete are deja un senzor încorporat. Dezvoltatorul a insistat pentru sistemul ăsta cu AI și ochelari VR. Hai, să ne punem ochelarii și să facem turul casei!

Andreea a privit gadgetul și a simțit în piept o emoție ciudată, ca și cum s-ar fi temut. Bebelușul din burtă i-a tras una cu putere, iar viitoarea mămică știu că fusese o lovitură de picior, pentru că învățase deja să recunoască mișcările ființei care creștea în ea. Cu toate astea, a scanat codul QR și și-a așezat ochelarii.

N-a durat mai mult de zece secunde ca atriumul să-i apară în fața ochilor complet mobilat.

— Am testat sistemul de nenumărate ori, a reînceput Miruna. Nu trebuie să-ți faci griji de pereți și nici de obiectele de care te-ai putea împiedica. Pereții sunt în același loc și în realitatea virtuală.

Andreea găsește că cel mai bine e să se țină cu mâinile de burtă, așa că înaintează încet de tot și durează mai bine de cinci minute până când face o tură completă a atriumului. Are un ușor sentiment de vertij și nu i se mai pare absurd că peste canapelele din realitatea virtuală apare un text scris cu roșu, prin care utilizatorul e atenționat că acele canapele nu există de fapt. O vede chiar și pe Miruna care-i zâmbește iar și care-i face semn să se uite către tavanul de sticlă.

— Așa-i că-i spectaculos?

Nu primește niciun răspuns și înțelege deplin uimirea clientei sale.

Andreea trece din atrium într-o bucătărie luminoasă și imensă. E la fel de mare cât întregul apartament în care a locuit în copilărie și felul în care e aranjată chiar îi stârnește o senzație familiară. Miruna o invită, apoi, în camera de recreere. Nu are nicio reacție când Andreea scoate un șuierat de uimire văzând pe rafturile virtuale care umplu pereții tocmai cărțile preferate. Camera e o bibliotecă modernă, în care obiectele sunt poziționate în armonie.

— Sala de sport e chiar lângă, iar Andreea își mângâie burta și o acoperă cu mâinile, de parcă ar proteja-o, când vede aparatele de pe care le folosesc femeile pentru recuperarea post-partum.

Când intră în dormitorul matrimonial, își dă seama pe care parte doarme ea, pentru că acolo e lipit pătuțul copilului. Are un moment în care vrea să-și scoată ochelarii VR, însă imaginea e prea puternică. Probabil că Miruna a observat-o, pentru că intervine:

— Dressingul tău e acolo, iar degetul acesteia arată către o nișă mai mare decât o garsonieră, în care Andreea își vede rochiile și pantofii.

— Știi, e atât de ciudat…

— Ce anume? se grăbi Miruna.

Andreea continuă să se rotească prin camera goală și să admire designul despre care i-a tot povestit soțului de când au decis să-și cumpere o casă.

E condusă apoi într-o altă cameră, un adevărat home-office, foarte asemănător cu biroul ei de la firmă. Emană sentimentul de familiaritate al locuinței din care urmează să se mute. Pe măsuța de cafea aflată între fotolii sunt mai multe documente, însă atunci când se apropie aplicația blurează automat textul. Totuși, distinge un tabel și niște căsuțe. Ar vrea să întindă mâna, dar mușchii i se opun, așa că rămâne să-și mângâie burta cu degetele. Își ia o secundă privirea de la măsuța de cafea, numai că un imbold ca o mică manie o face să revină și să se aplece asupra acesteia. Documentul blurat a dispărut. Andreea se uită către Miruna, care continuă să zâmbească. I se pare că de când și-au pus ochelarii VR, aceasta are zâmbetul blocat.

De pe terasă, panorama e absolut superbă. Cerul e portocaliu. Lumina care trece prin

nori capătă, din când în când, o nuanță roz-albăstrie.

— Casele astea…

— Urmează să fie. Dezvoltatorul a demarat deja proiectul. De-aia le vezi.

Coboară înapoi în atrium și Andreea vrea să-și scoată ochelarii. Se oprește o clipă și adulmecă aerul dulce.

Și-a amintit că atunci când a programat vizita, a fost nevoită să completeze și un formular de cunoaștere. Derulează înapoi secvențele până la momentul când a scanat codul QR și realizează că Miruna n-a scanat nimic. E convinsă că aceasta n-a văzut nici cărțile ei preferate acolo pe rafturi, nici rochiile din dressing. Foarte probabil că nici bucătăria ori biroul n-au arătat chiar la fel și pentru Miruna.

Andreea ridică privirea către cupola de sticlă și simte și mai puternic mirosul. Deasupra, niște stropi pufoși și roz se sparg și se preling pe curbura cupolei. Plouă cu spumă de căpșune.

— Spumă de căpșune, spune Miruna privind în sus.

— Da, îi răspunde Andreea, care observă că Miruna își protejează pântecul cu mâinile.