Simțeam că priveam pe gaura cheii viața italienilor și nu reușeam să deschid ușa și să mă prezint. Eram o fată simplă, fără trecut și fără viitor. Știam totul despre cum se face pâinea, dar nu mare lucru despre viață.

Aterizasem la Roma cu tot ce aveam, îngrămădit într-un troller de împrumut. Un unchi mi-l dăduse cu condiția să-i duc și două PET-uri cu țuică lui Ionel, verișorul care mi-a găsit de muncă și m-a găzduit pe-o canapea vreo două săptămâni. Apoi, mai că m-a gonit.

— Du-te de te mută singură, așa poate-ți găsești pe unu și te aranjezi, mi-a zis el și apoi mi-a dat două plase mari de la Ikea să îmi strâng bagajul.

Și m-am dus. Am găsit o garsonieră la mansardă, micuță cât cămara bunicii de la țară. Prin geamul rotund, care decupa acoperișul, vedeam o lume nouă, mult diferită de ceea ce lăsasem acasă.

Drumul cu autobuzul spre muncă dura peste o oră. Plecam devreme, fără să mănânc, dar îmi pregăteam mereu un sandviș – panini, cum i se spune aici. Coboram uneori cu două stații mai devreme, alteori mai târziu. Erau momentele mele de turist.

Străzile înguste, vitrinele colorate, ecoul matinal, claxoanele mașinilor de aprovizionare și huruitul aparatelor de espresso îmi creau o nouă familiaritate. Diminețile mele se derulau aproape identic. Pe fundal era un murmur în italiană ce uneori reușeam să-l deslușesc.

Îmi mâncam mereu sandvișul la Fontana di Trevi, chiar dacă, de când venisem, era în restaurare. Mă așezam în dreapta ei, pe treptele unei farmacii, ca să simt soarele cald.

În timp ce turiștii erau dezamăgiți că nu puteau arunca monede și pune dorințe, eu discutam cu Neptun despre ce planuri de viață am. Părea că e de partea mea, deși nu făcea nimic ca lucrurile să-mi meargă mai bine.

Cam de fiecare dată mă gândeam și la Victor, deși nu aveam deloc de gând să aflu ce mai face.

L-am cunoscut la nouăsprezece ani, când nu aveam nici prea multă minte, nici experiență. Felul în care ne-am cuplat a fost banal: o petrecere la etajul doi, în blocul de vizavi. Eu eram atât de firavă, că puteai ușor să mă confunzi cu o puștoaică de-a opta. Mă salva rujul roșu aprins și părul lung, blond, pe care îl purtam ca pe-o bijuterie.

Dintotdeauna, diminețile din bucătăria noastră erau intense. Răsuna o hărmălaie domestică până pe la șapte și jumătate. Toți trei zbieram din dorința de a ne trezi. Prin zgomotul metalic de ibrice și tigăi, vocile noastre deveneau și mai stridente. Era singurul moment al zilei când eram o familie, ca într-un tablou.

Apoi, mama pleca la fabrica de pâine unde era șefa liniei de panificație. Mereu lucra în schimbul 1, iar tata în schimbul 2, ca mecanic responsabil de buna funcționare a utilajelor. Făceau asta ca să mă poată supraveghea. Cum dispărea mama, tata se bărbierea și toată casa devenea a lui prin mirosul aftershave-ului Denim. Ulterior, n-au mai schimbat, că aveau deja setat bioritmul după ture, chiar dacă trecuse vremea grădiniței, a claselor primare și a venit și gimnaziul. Atunci învățam după-amiază, ceea ce însemna că trebuia să fac teme cu tata, cel puțin așa impusese mama:

— După 4 ani cât am învățat-o să scrie și să socotească, ia să te văd cum te descurci cu fata?

Adevărul e că mama era foarte mândră că scriam frumos și aveam un premiu la caligrafie. Tata a preluat tăcut rolul ăsta și l-a deviat cum m-a deviat și pe mine. Am vrut să-i spun mamei la început, dar îmi era rușine și frică și că o să-l pierd pe tata. Am plâns mult, iar mama m-a certat că începusem să iau note mici.

— Degeaba plângi acum, pune mâna și învață!

Atât conta pentru ea, iar pentru el era un motiv în plus să tacă.

Și am crescut, până când tata a tăcut de tot, iar mama vorbea în continuare. Diminețile erau la fel până la 7 jumătate. La liceu și după, când am început să lucrez și eu în fabrică, plecam împreună cu mama și o lăsam pe ea să încuie ușa de două ori cu cheia. Tata rămânea acolo, în liniștea lui.

Petrecerea de la etajul doi, din blocul de vizavi, s-a dat într-o vineri. M-am grăbit să ajung acasă după tură să mă fac frumoasă. În oglinda de pe hol vedeam că-mi ieșise ținuta: rochia nouă cu cordon și pantofii cu toc de 5. În capul meu eram perfectă în seara aceea și simțeam că o să dau gata toată gașca. Am avut și elementul plus unu, Victor, apărut de nicăieri. Era cu o palmă mai înalt ca mine, exact cât puteam să-mi întind gâtul să-l privesc în ochi, dar și să-l adulmec. Aveam o treabă cu mirosul. Feromoni sau nu, trebuia să-mi placă – și mi-a plăcut. Check, mi-am zis, de parcă îi acordam un aviz de funcționare în preajma mea. Două păhărele de vișinată au fost suficiente ca să-i spun «da» la toate invitațiile, mai puțin la una. Nu din prima! îmi striga în cap conștiința, precum o mătușă cu experiență.

Prima adiere de Victor semăna cu mirosul șamponului de urzici. Mirosea a curat – o trăsătură care s-a dovedit a fi o constantă în cei trei ani de relație care au urmat. Era cu câteva luni mai mare ca mine și avea un vag început de chelie ce a devenit, în timp certitudine, trăsături egale, bine proporționate, excepție făcând cicatricea adâncă de pe buza de jos ce i-au îngreunat mereu și zâmbetul, și sărutul. Mi-a acceptat amânarea: Vom face dragoste când sunt eu pregătită.

În familia mea, impresia conta, dar și insistența. Despre Victor se poate spune orice, numai că perseverent nu e. Are multă răbdare în a-și aștepta rândul. O face fără umilință, cu o oarecare demnitate, ca un străjer. În cazul ăsta, stătea santinelă la marginea patului meu. A stat până m-am plictisit și am preluat inițiativa. Mâine, i-am zis și mâine a fost.

La început se petrecea zilnic, aproape la aceeași oră, la mine, când părinții mei se suprapuneau la schimbul de tură de la fabrică. Erau mai mult colegi de muncă decât parteneri de căsnicie. La serviciu, aveau mai multe în comun, acasă le rămăsese foarte puțin. Eu fusesem a tatei. Când am crescut, tata a făcut un pas înapoi, că nu se mai cădea să fim așa apropiați. Am simțit abandonul ăsta și am făcut sex cu Ducu, probabil să compensez. Am încercat și cu Horia să compensez, că nu mi-a plăcut cu Ducu. A urmat o pauză de căutare că nu voiam să se ducă vorba că-s ușoară. Am început să citesc cărți romantic-erotice pe ascuns și nu pricepeam de ce nu fusese la fel.

Așa m-a cunoscut Victor. Doritoare și neștiutoare. Romantism găseam vag în relația cu el pentru că nu-mi contrazicea cerințele. Voiam să fie ca-n cărți. În schimb, nu răspundea cererilor mele de a adăuga un pic de artificii prin pat. El era un practicant corect de sex, dar eu nu regăseam extraordinarul din cărți sau văzut în filme. Cu mama nu vorbeam despre așa ceva și nici cu prietenele. Toate se prefăceau că nu fac nimic cu iubiții lor.

Ușor, ușor eram ca toate cuplurile ce se îndreaptă spre dezastru, totul curgând lin și fără rezistența niciunuia dintre noi. Parcă eram într-un tobogan care ne-ar fi vărsat într-un bazin sigur, conjugal. Familiile noastre împingeau relația către acest altar. Instituția numită căsnicie nu-mi spunea nimic, nu mă visam prințesă la nuntă și nici nevastă gospodină. Descoperisem în filme și cărți că femeile pot fi și singure și fericite în același timp.

Cel mai tare Victor a sădit în mine nevoia de a fugi. Asta a fost amprenta lui. Reprezenta prototipul modelului de serie a bărbatului român, însurabil, ani de fabricație în perioada postcomunistă, 1990-1998. Nu voiam să fiu soție și mamă. Asta a fost ce m-a determinat să plec în urmă cu trei luni.

Lucram în bucătăria unui restaurant de pe Via del Corso. În fiecare seară aveam același drum spre autobuzul de noapte. Duceam cu mine mirosul de usturoi și umezeala celor treisprezece ore de spălat vase. Poate că asta mă făcea să simt legătura cu Fontana di Trevi. Am crescut cu poza ei decolorată lipită în oracolul din clasa a șaptea. Cred că o decupasem dintr-o revistă veche, adusă tatei de un navigator. Unde ai vrea să trăiești când o să fii mare? era întrebarea colorată cu roșu și albastru în susul paginii. Visul îmi era ciopârțit. Șantierul de restaurare părea că nu se mai termina.

Mi-a fost greu să-mi duc viața aici. Abandonasem o țară, familia, pe Victor și siguranța. Am decis că, dacă vreau să supraviețuiesc printre străini, trebuie să mă reinventez, să fiu pe placul noii mele țări. Sufeream pentru că nimeni nu mă voia ca femeie, ci doar ca o unealtă în bucătărie.

Cum se simte un italian? mă întrebam în clipele mele de singurătate. Italiencele mă priveau ca pe un pericol, iar bărbaților le vedeam în privire că nu le eram pe plac. Îmi doream să-mi recâștig succesul de la etajul doi din blocul vecin, de acasă. Voiam să fiu invitată la petrecerile lor, să mă pot aranja, să mă simt frumoasă și, poate, să găsesc un Victor italian.

Fetele din bucătărie râdeau și spuneau că italienii sunt buni la pat. Eu, în schimb, simțeam cum neadaptarea se așază adânc în mine, cu fiecare zi trecută departe de Victor și de viitorul pe care l-am părăsit.

Mă uitam la Taraf TV și, de draci, schimbam pe Rai Uno. Italienizarea mea se producea lent. Învățam automat fraze, ca să mă pot descurca, dar accentul mă trăda. Încercam să trag cu urechea la conversațiile din autobuz sau de la supermarket. Pe scurt, mă străduiam.

Munca nu-mi oferea prea multă comunicare – doar comenzi scurte și repetiții grăbite. Așteptam să treacă timpul, să pot obține actele și dreptul legal de muncă.

Să-mi anesteziez frustrarea, mă hrăneam cu imaginea lui Neptun. În drum spre casă, noapte de noapte, prin gard, căutam să-l zăresc. Îl regăseam în mijlocul fântânii, puternic și vânjos. În piața din cartierul Quirinale, unde se desfășura șantierul de restaurare, totul era la fel. Măturătorii cântau și fumau pe străzile înguste, care se destrămau ca niște raze în jurul perimetrului fântânii. Știam deja fiecare piatră, fiecare vitrină și gangul prin care trebuia să ies până la stația autobuzului meu loial și punctual.

În seara aceea, coridorul de piatră nu s-a mai terminat. A rămas sugrumat de forța acelui bărbat. Culoarul îmi părea infinit și nu-l puteam străbate – nicio lumină nu se zărea dincolo de spatele acela lat și copleșitor, ce purta o haină cu glugă. A pășit sigur. Talpa încălțării lui, pe piatra cubică, scotea un zgomot aproape metalic. Trei pași fără pic de ezitare au durat o veșnicie.

Am încremenit. Nu eram capabilă să mă răsucesc, să fug înapoi, să fac orice. Bloc de piatră am rămas. Teribil de înalt și croit parcă în simetrie cu gangul – sub imaginea asta, frica s-a așezat grea, în genunchi. Am simțit dogoarea inimii pornită să bată înspre gât, oprindu-mi orice sunet al disperării. Teribila silă de a fi atinsă a fost tot o senzație fierbinte.

Ce mă fac?

O palmă moale, ce mă așteptam a fi aspră, dar n-a fost, mi-a amprentat dinții în buza superioară până când am simțit gustul dulce de sânge. Mâna-i mirosea a tutun și parfum de mosc.

Denim!

Am recunoscut apa de toaletă a tatei și asta m-a îmblânzit. Deodată, totul devenise familiar. Frica și groaza – le-am regăsit.

Ce rost are să plâng? Oricum, nu mă va crede nimeni. Din nou.

Asta a făcut să mă simt ca acasă. A trezit un dor. Pentru o clipă, eram din nou eu – fetița ghemuită pe capacul WC-ului, privind cum tata se bărbierea. Inima mea de la unsprezece ani bătea în același ritm cu inima mea de acum. Frica era aceeași.

Acum stăteam cu gura plină de sânge, adulmecând dorul și privind în ochii atât de negri ai bărbatului acela masiv. A fost o egalitate. Ochi în ochi, inima s-a dus în locul ei, iar focul a coborât între coapse, unde inevitabilul s-a produs.

Ultima dată fusese Victor acolo, cu gesturi scurte, inegale, cu atingeri minimaliste. Hotărârea lui și abandonul meu s-au echilibrat. N-a mai fost nevoie de forță. Relaxarea s-a instalat, iar corpul meu i-a răspuns uriașului cu ceva ce l-a surprins mai mult pe el decât pe mine.

Era încordat ca Neptun, cel de după schele. Marmură am simțit. De Carrara.

Așa se simte un italian?

Această potrivire de ritm și suprafețe îmi blocase creierul, timpul și maxilarul. Un tremur inghinal m-a surprins. Am simțit ca un val de mare năvălind printre coapse, ca izvorât dintr-o fântână, șiroind feromoni blocați în mine ani de-a rândul. Un izvor de plăcere. Era ca-n cărți.

Mi-a eliberat gura din mână și s-a desprins de mine. Devenise uimit, preocupat să-și analizeze ghetele de lac ude. Am rămas statuară, lipită de zid. Stronza! a mârâit și s-a răsucit. A lăsat loc luminii din capătul gangului.

Se auzi un scârțâit metalic de frâne. Autobuzul de noapte sosea la timp. N-aveam de ce să mai rămân. În fugă, am urcat pe ultima ușă și, înainte să se închidă, am privit gangul rămas în urmă, inundat de primul meu orgasm.