Lua cu penseta câte un fapt, o amintire, un detaliu și le așeza, le ordona. Era obligat să le numere, să le analizeze.

Iată! Sticla rotundă, mudară, a semaforului. Un roșu spălăcit, de mere necoapte. Dar roșu! Dungile albe de pe asfalt. Privirea aruncată înspre dreapta. Nicio mașină pe sensul ăla.

În față, pe celălalt trotuar, bătrâna cu plasa de cumpărături pe rotile, trasă ca un căruț. Rochie albastră, groasă. Prea groasă pentru soarele ăla aspru. Genul de bătrână care turuie despre prețuri, inflație, bombe nucleare, amante și hoții.

Penseta apucă gâlma noduroasă și moale, graba lui și stresul legat de muncă. Așa că traversase pe roșu. Avea nevoie de vreo 10-12 pași să ajungă dincolo. Două benzi pe același sens.

Privirea i se agățase, în treacăt, de chipul oval al bătrânei. Piele ca de ceară, ochi mătuiți, sprâncene albite, rare. Și penseta lui ridica un fir gros, înnodat, ca acei șerpi din păr și scame, formați în scurgerea chiuvetei. Avea impresia că citise până-n stomacul bătrânei. Îi văzuse ibricul de cafea de pe masa din bucătărie, una acoperită cu o mușama înflorată, banii legați cu un elastic portocaliu, ascunși într-o pungă, albumul cu poze alb-negru, capotul de noapte, cu margini dantelate și rupte. Imposibil să fi observat toate astea într-o clipă. Dar uite că în capătul șarpelui din păr și scame e convingerea că și ea îl privise.

O curiozitate rapidă. Nu se mai uitase apoi la semafor. Probabil își spusese că e verde, și dacă băiatul ăsta a traversat, atunci... Și ea se grăbea, se grăbea mereu, mai mult decât el, căci gâlma ei era mai mare și mai umflată decât stresul lui de la muncă, era tumora timpului care se scurge și e aproape terminat.

Penseta apuca ultimele bobițe roșii și umede, alunecoase, ca sâmburii de rodie. Ultimele clipe de liniște. Cei patru pași făcuți pe trotuar. Scrâșnetul din spate, izbitura, metal pe carne și metal pe oase, cârâituri și pocnituri înmiite, artificii funeste, revelion al trecerii între a fi și a nu fi.

Izbea cu pumnul în masa improvizată de disecție. Zdrobea gâlmele, și sâmburii alunecoși, și firele înnodate de păr, și pensata nenorocită. Ce vină are el că o babă de 79 de ani nu cască ochii la semafor? Ce vină are el că un bou cu permisul suspendat se grăbește să se certe cu iubită-sa? Ce vină are el că un cârd de mașini parcate încurcă vizibilitatea?

Ce vină am eu că penseta asta nenorocită nu crapă, nu se sparge și-mi tot înșiră în față pruna dezghiocată care e tocmai privirea moartei pe când era vie și din care răzbate întrebarea: vă grăbiți, nu? Și eu, păcatele mele. Iar eu am clătinat din cap, un tremur ușor, iar pruna dezghiocată clipește a mulțumire.

Un accident ca oricare altul. Unul din cele vreo mie care se petrec an de an și care mai adună o liniuță scrijelită în căsuța celor crăpați. Asta-i țara cu cele mai multe victime la mia, la suta de mii și la milionul de locuitori. Iar el, eu sunt doar un martor. Urlu: am ridicat privirea și-am văzut ce nu trebuia. Urlu mai tare: bă, ce dracu’, a fost doar un moment nepotrivit, atât!

Vina e o limbă lungă, roșiatică, umedă. Îmi cade din cap, pe spinare, până la călcâie. Vina e noua mea piele. Mă apasă și nu mai pot să merg.

Dar uite-l că se ridică. Și-și vede de viață. Zâmbește aici, face o glumă dincolo. Închide uși, coboară trepte. Cumpără o vacanță.

Și penseta asta nenorocită mi-e înfiptă în ochi, nu iese. Oricât aș râde sau aș plânge. Și trăiesc așa, trăiește așa, cu o bucată de metal în privire.