De ce este Raiul atât de strălucitor?

Personajul nostru mult iubit, mult așteptat, căutat de întreaga lume, este, în realitate, doar o muscă în lumea largă. Se crede o entitate fundamentală a orașului în care locuiește, dar, de fapt, luptă pentru a se menține la limita subzistenței intelectuale și psihologice. Este clar, mândria lui e prea mare pentru a se vedea așa cum este, ignorând paiul din ochii celorlalți. Dar vai, totul tine de aspect. Personajul nostru ar putea fi considerat a fi o vedetă care se plimbă liberă în jurul lumii. Nu. Părul lui este în prezent scurt (pentru că rareori îl tunde și îi place să-l lase puțin mai mult), majoritatea șuvițelor firave îndreptate dezordonat de vârtejul de pe cap spre partea stângă. Când era mai mic, visa să arate ca Tarzan, dar acum nu vrea decât să arate ca marii dictatori ai lumii: Stalin, Hitler, poate chiar Napoleon. De aceea, cu fiecare ocazie, își netezește firele de păr, mângâindu-și mustața stufoasă și răsucită. De fiecare dată când iese în public, îi place să se arate în fața celorlalți: apare adesea într-o haină lungă și elegantă, cu pantaloni în dungi și pantofi din cea mai bună piele (nelustruită, din păcate). Vara, nu se abate cu nimic de la normele unui domn adevărat. Poartă mereu cămăși de in brodate cu grijă, peste care adaugă câteodată o jachetă de costum. Îmi amintesc ultima dată când l-am văzut pe stradă: cu mersul lui dezordonat, care contrasta puternic cu hainele lui... Părea că vrea să scape de condiția fizică în orice situație. Are un început vag de cocoașă, corpul său înalt și zvelt servind drept un mare avantaj în goana zilnică. Eu însumi am observat uneori cum, alergând după autobuz, aproape că atingea viteza unui vehicul (50 km pe oră). Este adevărat, poate părea un personaj incredibil, dar uneori nu este. Dacă vrei să vorbești cu el într-un context normal, el își dă mereu un aer de superioritate și caută în secret să-și susțină propriile interese. În termeni autohtoni, este un ciocoi desăvârșit. Totuși, nu este român. Originile sale sunt adânc înrădăcinate în stepele rusești, mama lui fiind cazacă, iar tatăl său ucrainean. Drept urmare, este un alb perfect. O, această ideologie comunistă și colonialistă... L-a făcut să urască absolut negrii și orice altă rasă care nu corespunde "purității" lui. Nu colaborează cu homosexuali. Este un fel de rasist, dar nu a fost încă împins până la pragul uciderii pentru convingerile sale.

Încă de mic, a reușit să-l impresioneze pe președintele țării ținând un discurs despre cum să transforme o republică într-un imperiu.

Nu în ultimul rând, daca te ajută cu ceva, culoarea lui preferată este roșul. Știu, este un coleric absolut...

Ultima dată când a murit intelectual a fost în mai 1930. A fost complet distrus mental de faptul că a fost respins de o facultate de elită din fostul Leningrad (Sankt Petersburg). De altfel, patria sa a fost distrusă după revoluția bolșevică... La fel, dacă ar fi să-i căutăm astăzi numele pe Google, cu siguranță nu am găsi mare lucru... Doar câteva romane publicate și trei brevete de eroism împotriva germanilor în Al Doilea Război Mondial. Deși este un comunist convins (paradoxal, și monarhist), mâncarea lui preferată este un preparat franțuzesc: Cordon-Bleu. Spune că îi amintește de vremurile glorioase când curentele ideologice nu erau atât de intense. Au fost vremuri bune... Vremuri în care ideea nu era mai presus decât omul...

Dar acum, să revenim la povestea personajului nostru parcă desprins dintr-un film de groază, poate chiar traumatizant. Apropo, cunoști cântecul acela? Nu, nu acela. E prea modern. Celălalt de Prokofiev. El sugerează foarte bine contrastul dintre lumea așa cum era înainte de industrializare și cea de acum, învăluită în zgomotul fabricilor și uzinelor comuniste. Mykhali, pentru că așa îl cheamă, străbate în fiecare zi alei întregi, unele mai îngrijite, altele mai murdare și pline de cerșetori (sau traficanți...?). "Hmm! Proscriși ai societății, ce leproși sunteți!" spune bărbatul pe un ton trufaș. Dar aproape imediat după ce le afirmă, urcă în grabă scările unei clădiri din apropiere care seamănă mai degrabă cu un ghetou sau un lagăr de exterminare pentru evrei. Nu că personajul ar fi antisemit, dar, fie vorba între noi, nici măcar nu avea bani să-și plătească chiria lunară. Desigur, la ce vă puteți aștepta de la un cartier periferic din Leningrad, în afară de murdărie, șobolani și, implicit, boli.

Bun. Aceasta a fost introducerea. Ți-a plăcut? Să știți că urmează mai multe... lucruri și mai rele...

Dar mai degrabă să începem cu sfârșitul...

Ce s-a întâmplat?

Era noapte. Întunericul acoperea întreaga cameră a lui Mykhali. Nu vă imaginați o sală de palat, dar nici o celulă gulag. Era pur și simplu o cameră decorată simplu, cu câteva tablouri pe pereții crăpați prin care se vedeau cărămizile de lut ars. Asta e tot. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Bărbatul s-a ridicat din pat și a crezut că e dimineață. A părăsit camera, s-a spălat, a făcut un duș cu apă destul de rece și apoi a părăsit apartamentul. A făcut câțiva pași dincolo de ușa de ieșire, dar a fost surprins să constate că mergea cu mâinile goale. Sub el se afla o gaură imensă în pământ care părea să-l înghită în adâncimea ei. Cu toate acestea, în mod ciudat, lui Mykhali i se păru că aude o voce, ca un apel, care insista să se scufunde în întunericul de dedesubt. Chiar s-a gândit că vede portretele marilor puteri ale Rusiei pe tavanul înstelat al naturii, ca niște fantome care l-au bântuit pentru totdeauna. Cu toate acestea, cuvintele pe care le-au rostit nu pot fi scrise aici de teama vreunei plângeri din partea cititorilor... Totuși, ceea ce era interesant a fost că blestemele și cuvintele rele erau adresate în rusă veche, fapt care părea să-l fascineze și mai mult pe Mykhali. Așa că, după câteva minute de contemplare, bărbatul s-a aruncat în golul de sub propriile picioare și a căzut în abisul eternității. Dintr-o dată, a fost înconjurat de mii de voci, din ce în ce mai stridente, inundându-i urechile cu scandări precum: "Moarte lui Mykhali, huă comunismul! Trăiască capitalismul! Prokofiev e un învins!". În scurt timp, zgomotul a devenit de nesuportat, iar în fața bărbatului căzut au apărut mii de alte fețe. Printre aceștia, s-au putut remarca și cerșetorii care până de curând au fost împinși cu aroganță de Mykhali. Au mai strigat: "Mâncare! Vrem mâncare!"

Acum omul nostru înțelege de ce Raiul este atât de strălucitor: Iadul îl luminează cu flăcările sale. Așa c-a scris lucrul ăsta pe un zid, de unde mai târziu l-a luat un poet.