Albastrul nu era deloc culoarea mea. Totuși, când tanti Stela a ales pentru viitoarea mea rochie o nuanță bleu-ciel am zis da, apoi am răsfoit cu prefăcută atenție revistele Elle, Neckermann și Vogue pe care mi le-a pus în brațe – numere vechi de un an în țările lor, ultimul răcnet al modei la români –, ca până la urmă să o las să aleagă materialul și modelul. Mi-era indiferent ce pun pe mine, atâta vreme cât nu mă încurca la alergat, cățărat în copaci și la sărit garduri. "Parcă ai fi un băiețoi“, ofta mama, exasperată. Dacă la alte fetițe germenii cochetăriei scoteau capul încă de la grădiniță, mie nu-mi păsa cum arăt în haine, ci cum mă simt în ele. Mai mult în pantaloni, rareori în fustă, niciodată în rochie – era deviza mea pe atunci, așa cum preferam adidașii anilor ’60, pe nume teniși, sau încălțămintea din piele-ntoarsă în locul pantofilor incomozi și – Doamne ferește! – cu toc. Tocuri înalte n-am purtat nici mai târziu în viață, de parcă eram tot timpul pregătită să o rup la fugă – iar uneori chiar aș fi vrut să o fac.

În anii de școală cel mai mult am urât uniformele, și-apoi hainele strâmte, în care mă simțeam ca într-o cămașă de forță. Mama mi le cumpăra de la Confecții, ieftine și în culori închise, de tăvăleală, deși asta nu ajuta întotdeauna. Încă din ziua când puneam o rochiță nouă pe mine, se întâmpla ceva: o agățam într-un cui, rupând-o atât de rău încât nu putea fi cusută, o pătam cu suc de roșii, nuci verzi sau cerneală – de parcă știam exact ce nu iese la spălat. "Tu ai găsi singura baltă de noroi din Sahara. Cum reușești?“ ridica mama ochii spre cer, luându-l drept martor al pătimirilor sale. Cum cel mai deștept cedează, nu m-a mai obligat să port ceva semănând a rochie – cu excepția detestatei uniforme, dar aici nu era vina ei. Și tocmai când credeam că mi-am câștigat dreptul să mă îmbrac băiețește în afara școlii, mama m-a luat de mână și m-a dus la tanti Stela.

— O să ai prima ta rochie adevărată, făcută după măsuri, nu din cele de-a gata, care stau pe tine ca pe gard! mi-a spus mama.

"Să te văd c-o mătrășești și pe-asta!“ a adăugat din priviri, apoi m-a lăsat în casa mătușii, fiindcă deja întârziase la serviciu. În asemenea momente deveneam foarte cuminte și ascultătoare – măcar până treceau pe deasupra norii negri.

Iată-mă deci pe podiumul din atelier, îndurând cu stoicism să-mi fie luate măsurile cu un centimetru de pânză atât de uzat încât cifrele se șterseseră cu totul. Croitoreasa care mă răsucea ca pe un titrez le păstra însă întipărite în minte – altfel cum de nu greșea? Îmi era mătușă de mai de departe – fratele ei, unchiul Tiberiu se căsătorise cu sora mamei –, însă decât tanti i se potrivea mai degrabă domnița Stela. Dacă vreuna ar fi coborât într-o zi dintr-o tapiserie cu cavaleri și nobile de odinioară, exact așa ar fi arătat ori s-ar fi purtat.

Mergea dreaptă, de parcă ducea mereu o amforă plină cu apă pe creștet și se ferea să nu verse vreo picătură, pășind cu eleganță chiar în papuci de casă. Felul cum se mișca, mânca, vorbea – pe un ton cald, învăluitor, ce te-ar fi convins că ninge în miezul verii – pe toate le deprinsese în anii de pension la Viena, de care își amintea cu nostalgie. "O fată trebuie să știe să coasă, să gătească, să danseze“, mă dăscălea. "Și mai ales... Dar asta îți spun când va veni vremea.“ Între timp își dădea osteneala să mă învețe cât mai multe – poate ceva tot o să se lipească de mine. Mă punea să stau țeapănă ca un manechin dintr-o vitrină, să mă plimb cu o carte pe cap până amețeam și m-ar fi încălțat cu pantofii ei italienești, cu vârf ascuțit și toc cui, noroc că-mi erau mari... Mă simțeam o cenușăreasă antrenându-se cu zâna cea bună pentru o noapte de bal care n-o să vină niciodată, fiindcă prințul fugise în Anglia, Franța sau chiar în iubita ei Austrie.

Eram în România anului 1968, când prințesele se duceau la serviciu, iar fiii de rege aveau carnete de partid în loc de săbii. La ce mi-ar fi folosit să merg ca o gheișă, să dansez ca o baiaderă, să cânt la mandolină precum barzii de altă dată? Ori să-mi fac o rochie pe care n-aveam de gând s-o port?

Tanti Stela se apucase deja de croit. Rămasă pe podium ca o statuie neterminată, mă uitam cum desfășura valul de crep pe masă și, cu un creion chimic și o riglă de lemn trasa linii, decupa tipare. "În croitorie, măsori de mai multe ori și tai o dată“, le spunea mereu celor trei cusătorese. Întotdeauna le găseam în atelier, robotind cu acul, foarfeca ori la mașina de cusut, dar când era mult de lucru pentru vreo nuntă sau un botez, mătușa angaja cinci-șase ajutoare și atunci camera devenea neîncăpătoare, ca un stup plin de bâzâitul vocilor în surdină.

Regina mamă făcea, cum s-ar numi astăzi, concepție creativă. Alegea modelul împreună cu clienta, lua măsuri, croia tipare apoi tăia fără teama de a greși, croșetând văzduhul cu foafeca, repede și iscusit, așa cum mânuiau sabia muschetarii lui Dumas. Când termina, peticele de material zburau spre albinele lucrătoare, ce începeau munca de rutină: înseilau, trăgeau la mașina Singer – pe atunci cu pedală, nu electrică – festonau, coseau nasturi, butoniere, puneau fermoare, până când rochia, fusta sau taiorul erau gata pentru retușuri, un nou moment crucial în care reintra în scenă domnița Stela.

De câte ori își făcea ceva nou de îmbrăcat – cam o dată pe an – mama mă lua cu ea, iar în pauza dintre măsurători și prima probă, mătușa se ocupa de antrenamentul meu pentru concursul Miss România – nu c-ar mai fi fost vreunul de când mă născusem, dar nu se știe niciodată! De data asta am scăpat de corvoadă; stăpâna atelierului de croitorie mă trata ca pe o clientă, ba chiar m-a servit cu dulceață de nuci verzi, mai bună decât cea de vișine, după cum aveam să constat. Tocmai lingeam lingurița, cu ochii la peticul de cer croit de cadrul ferestrei – același bleu-ciel pe care se alungau nori de crep –, când o tăcere atât de adâncă încât o puteai auzi m-a făcut să întorc privirea.

Marea doamnă, o numeau toți, străini ori de-ai casei, la fel cum toți amuțeau când își făcea intrarea într-o încăpere. N-o văzusem îmbrăcată altfel decât în rochie neagră, cu veșnica grimasă de nemulțumire dăltuită în marmura feței, cu șiragul de perle la gât alături de lanțul lornionului – prin care nu mai privea demult lumea –, cu părul argintiu prins în fildeșul acelor de păr. Dacă aș fi întâlnit-o în miez de noapte, într-un castel ruinat, mi se oprea inima în piept sau o luam la fugă cum se întâmpla prin filmele de groază – orice, dar de mirat, asta nu. Sub bolți arcuite, înalte cât ale unei catedrale, pe o podea de piatră lucind în lumina focurilor din șeminee, marea doamnă ar fi fost la ea acasă. Aici însă – într-un apartament de bloc cu tavanul atât de jos încât puteai atinge lustrele cu mâna, cu zugrăveală în ulei sau humă și ferestre dând spre o parcare unde o Dacie ruginea pe butuci –, apariția sa putea să pară într-un singur fel: nefirească.

"Maman a apucat alte vremuri, mai bune“ spunea mătușa, apoi îmi povestea despre Sânnicolau Mare, unde ea și fratele ei Tiberiu crescuseră într-un conac adevărat. Toți copiii știu cum e viața prințeselor în basme. Stela însă, o trăise. Până la cincisprezece ani servitoarele o îmbrăcau, o pieptănau, îi pregăteau baia, iar o guvernantă o însoțea peste tot. Învățase de mică rostul celor șase tacâmuri puse de o parte și de alta a farfuriei, știa să cânte la pian, să călărească, să recite din Baudelaire – numai romanele de dragoste, tot în franceză, le citea pe ascuns. Toate făceau parte din viața unei fiice de moșier din Banat. Cum e să trăiești, zi după zi, într-un episod din Forsyte Saga? Stela și Tiberiu au copilărit înconjurați de bone și institutori, după care marea doamnă i-a trimis să își desăvârșească educația la Viena – pe băiat să urmeze Dreptul, pe fată la pension.

Când evoca anii petrecuți acolo, Stelei i se umezeau ochii, ca atunci când privești în soare. "Îmi amintesc de ultimul bal...“, suspina cu nostalgie. Fusese în 1939, avea douăzeci de ani și nici prin cap nu i-ar fi trecut ce o să urmeze. A doua zi a primit scrisoarea care o chema înapoi în țară. Moartea tatălui a fost cea dintâi dintr-un șir de nenorociri, începutul sfârșitului. Au urmat anii lungi de război, pacea plătită scump de întreaga Europă, schimbarea regimului ăn România, naționalizarea.

Clepsidra istoriei se întorsese cu susul în jos, iar marea doamnă s-a trezit într-o dimineață fără un acoperiș deasupra capului. A pus în două căruțe ce a putut aduna – niște mobile, tablouri, statuete și bijuterii – lăsând restul în urmă: pământuri, păduri și fânețe, conacul devenit casă de odihnă a sindicatelor. La Brașov avea niște rude care au primit-o, pe ea și copiii, cu bunăvoință dar nu pe degeaba; curând, în caseta cu giuvaieruri au rămas doar șiragul de perle, cerceii și un inel folosit cândva la pecetluitul misivelor.

Oriunde s-ar fi ivit, mantia tăcerii se așeza pe umerii marii doamne în falduri; trecea printre oameni și lucruri, fără să le ia în seamă, ducându-și amintirile ca pe o diademă ce-i îngreuna fruntea, dar era singura pe care voia să o poarte, fiindcă prezentul...

— Sărut mâna, mamă soacră!

Glasul a încremenit-o. Ochi care nu priveau pe nimeni și cărora nu le scăpa nimic s-au răsucit spre bărbatul ce intrase dând ușa de perete, ca un actor năvălind pe scenă. "Dintre toate relele lumii ăsteia, iată-l pe cel mai rău“, spunea privirea marii doamne, iar cutele din colțul buzelor se adânciseră, îi brăzdau obrazul asemeni unor cicatrici. O clipă a părut gata să pună majordomul să îl arunce afară. Apoi și-a amintit: neavenitul era de-al casei și, oricum, nu avea pe cine să cheme. Și-a continuat plutirea, ieșind din încăpere, fantomă alungată de lumina zorilor la primul cântat al cocoșilor – sau măcar al unuia.

În urma ei tăcerea s-a spart în glasuri, râsete. Cu un gest de magician, colonelul Peșchir a scos un buchet de trandafiri, împărțind cusătoreselor câte unul, împreună cu o vorbă de duh potrivită fiecăreia. Al patrulea era pentru mine. Mi l-a întins ca pe un trofeu pentru care luptase cu un dragon asemenea Sfântului George, ori dezlegase ca Oedip ghicitoarea-capcană a Sfinxului. Am mulțumit, apucând trandafirul cu grijă – știam că înțeapă, mai ales cei sălbăticiți, culeși din rondurile dintre blocuri.

— Ai luat pâine?

Stăpâna casei se ivise cu un balot de pânză în brațe și a început să-l desfășoare pe masa de croitorie.

— Am uitat, Stela dragă.

Nu îi rostea niciodată numele fără un iubito, scumpa mea sau mon coeur, o vorbă pe care o adusese de la Paris împreună cu sabia ce împodobise o vreme unul dintre pereții sufrageriei – până când îi fusese confiscată, deși n-avea tăiș nici cât un cuțit de tăiat morcovi, fiind o armă de panoplie, purtată la parăzi.

Colonelul s-a răsucit într-o parte, de parcă se pregătea să smulgă din teacă sabia pierdută pentru totdeauna – împreună cu gradul din armată și speranța la o pensie militară –, dar în loc de asta a scos la iveală ultimul trandafir abia îmbobocit, păstrat anume pentru prințesa lui. I l-a întins cu un zâmbet sfios, care îl făcea să arate foarte tânăr, ca atunci când ieșise pe porțile de la Saint-Cyr cu proaspeții epoleți pe umeri. În loc să se topească la căldura amintirilor, tanti Stela nici n-a clipit, devenită dintr-o dată Împărăteasa Zăpezilor, cea cu inima închisă într-un sloi de gheață. Cusătoresele lăsaseră trandafirii, reapucându-se de lucru, iar mătușa i-a adunat și mi i-a pus în brațe.

— Găsești o vază în salon, apă la bucătărie!

Pentru unchi n-a irosit decât o privire pe sub sprâncene, dar a fost de ajuns.

— Mă duc acum, mon coeur. Intermediară pentru noi, franzelă pentru maman, știu. Numai să fie proaspătă.

Cu asta s-a întors pe călcâie și dus a fost, cu pasul hotărât și fruntea sus, cum se pleca la bătălie. Nici eu n-am stat pe gânduri, ieșind pe cealaltă ușă.

Salonul era o cameră de bloc – puțin mai mare decât dormitorul sau atelierul –, sufocată de mobile grele, draperii strânse cu șnururi groase cât niște odgoane de corabie și un covor persan pe care moliile îl roseseră pe alocuri. Șifonierul din lemn de mahon, biblioteca până la tavan, bufetul cu oglindă venețiană și fotoliul cu picioare de leu – nu se potriveau cu canapeaua ieftină, cu tapiserie înflorată, luată de la magazinul din colț. Fusese și un pat cu baldachin, adus de la Sânnicolau Mare, atât de masiv încât cărătorii îl scăpaseră pe la etajul trei, lăsându-l să se prăvale în hăul casei scării, unde țăndări se făcuse. Nici cu restul mobilelor n-a mers ușor. Cum nu încăpeau pe ușa apartamentului, fuseseră ridicate cu frânghii de-a lungul fațadei și săltate peste balcon. Tanti Stela chemase niște zidari să dărâme din cărămizi lărgind trecerea, apoi, după ce bufetul, șifonierul și corpurile bibliotecii ajunseseră înăuntru, să clădească totul la loc așa cum fusese. "Nu le mai scoate din casă decât un cutremur“, spunea colonelul Peșchir.

Mastodonții din lemn aveau ceva întunecat și amenințător, de fiare la pândă. Dacă stăteam cu spatele la vreunul îl simțeam cum lunecă spre mine, neauzit, gata să mă strivească. Iar ochiul ciclopic de oglindă al servantei îmi urmărea orice mișcare. Doar biblioteca era prietenoasă, lăsându-mă să-mi trec degetele peste volumele legate în piele, să descifrez titlurile de pe cotoare, scrise cu litere aurii.

Dar cel mai mult îmi plăceau cele două tablouri, unul cu balerine dansând, altul cu una singură, în culise, înainte să înceapă spectacolul. Existase și un al treilea, pe care mătușa izbutise să îl trimită la o licitație în Germania Federală... Însă prietenii care îl trecuseră peste graniță – făcut sul și ascuns într-un tub de desen în port-bagajul unui Fiat 600 –, se rătăciseră pe drumurile lungi ale Europei.

Când să plec, privirea mi s-a agățat în mărăcinișul umbrelor ce stăruiau în încăperea vegheată de draperiile de brocart pe care nu le văzusem vreodată date în lături. Și abia atunci am văzut-o: marea doamnă picotea în fotoliul cât un jilț împărătesc, atât de nemișcată încât părea să facă parte din mobilier. Și-am înțeles de ce, când intra într-o încăpere, cei dinăuntru amuțeau deodată. Toți, până și colonelul Peșchir care, cum zicea tata "se născuse povestind și o să moară fără să termine ce are de spus!“. Da, chiar și guralivul ei ginere își uita vorbele când bătrâna traversa casa, fantomatic. Marea doamnă nu era de pe lumea noastră; însă în loc să fie de pe altă planetă, venea de mai aproape și de mai departe: din trecut. Se mișca printre noi, mânca, respira, scotea câte o vorbă în zilele bune, dar atât. Înaintea ochilor ei închiși spre prezent se derulau numai amintiri.

Cât de bine o înțelegeam! Trecutul era romantic, pasionant; orice întâmplare, chiar dintre cele mai mărunte, căpăta în timp o aură de strălucire desuetă, ca aurul vechi. Tot ce merita consemnat într-o carte de istorie se întâmplase deja. Toate faptele memorabile fuseseră caligrafiate în cronici, toți eroii își dormeau somnul sub lespezi de marmură.

Am luat vaza de pe bufet și am ieșit, închizând ușa după mine cu grijă – deși puteam să o trântesc sau să o las deschisă, femeia din fotoliu oricum n-ar fi băgat de seamă.