Selim Kaan îl chema, dar mama îi zicea, simplu, Turcu’. Știam și eu câte ceva despre turci, nu de la școală – fiindcă în clasa întâi nu se învăța istorie, doar citire, aritmetică și caligrafie – ci din ce îmi povestise bunica. Turcii erau câtă frunză și iarbă, mereu pe picior de război, puși să prade și să dea foc satelor de creștini, iar pe care nu-l omorau pe loc îl luau rob, ducându-l la Istanbul ca să-l facă păgân de-al lor. Erau războinici din tată-n fiu, ieniceri și spahii care dormeau c ...

Orașul nu dormea niciodată. La orice oră din noapte răsuna ceva: pași stingheri pe trotuare, un șuier de cauciucuri, claxonul unui taxi așteptându-și clientul, o muzică în surdină venind de undeva, zumzetul de stup al firmelor de neon... La țară, liniștea era atât de adâncă încât întunericul vibra ca un clopot negru, ducând orice sunet până departe.

Câteodată mă trezeam în miez de noapte – de prea multă liniște – și rămâneam cu ochii închiși, ascultând greierii din Luncă ...

Privită de pe Tâmpa, Strada Lungă arăta ca un piton ce se subția spre coadă, unde solzii acoperișurilor înveleau case tot mai scunde, începând să semene către Bartolomeu cu o uliță. La capul șarpelui însă, cu colții înfipți în Parcul Central, clădirile aveau toate măcar un etaj, porți masive și ferestre înalte, frontoane, frize și cornișe de pe care, în loc de o gorgonă de piatră, se zgâia la trecători câte o pisică. La etajul casei noastre fusese un singur apartament, cu șase camere, unde locui ...

În 1963 aveam aproape cinci ani, vârstă la care ești deja tot ce ai putea să fii, ca să citez un filosof al cărui nume nu mi-l aduc aminte. Însă nu am uitat dimineața răcoroasă de septembrie când mama m-a dus pentru prima oară la grădiniță. Kindergarten era pe strada Lungă, într-o clădire veche, săsească – cum altfel? – având o curticică în spate, cu o groapă cu nisip unde se jucau cei de la grupa mică și o curte largă spre stradă, în care fusese turnat pietriș.

Abia intrasem pe poartă și am ...

Nu țin minte când am văzut primul film. Aveam cinci ani, șase? Televizorul nostru avea diagonala cât o batistă, era un Rubin rusesc, alb-negru; mai era și plin de pureci, trebuia înghiontit zdravăn de câteva ori pe seară, iar dacă bătea vântul imaginea se vălurea ori fugea, iar tata trebuia să se urce în pod și să miște antena de pe acoperiș. N-avea telecomandă, la ce i-ar fi trebuit când nu exista decât un canal, cel al Televiziunii Române și punct, cu câteva ore de transmisie pe seară, ast ...

Când spui balcon, te gândești la niște marsupii de ciment agățate de fațada blocurilor. Al nostru se întindea pe nouăsprezece metri, umbrind jumătate din curte. Pe puntea aceea de ciment mergeam de la ușa apartamentului până la palierul scării, trecând pe lângă ferestrele familiei Spireanu. Și, la întoarcere, ca să ajungem în siguranța apelor teritoriale de acasă, trebuia să traversăm iarăși zona de turbulență a vecinilor.

Balconul avea la un capăt ușa dublă a apartamentului nostru – prima di ...

Dacă locuiau într-un oraș din Transylvania County, Carolina de Nord, SUA, și nu în Brașov, Transilvania, Republica Populară Română, părinții mei ar fi trăit visul american. Iar eu, odată cu ei.

În America anilor '60, femeile aveau un singur țel în viață, să se mărite, nu neapărat cu un prinț, dar cu un bărbat serios, cu slujbă de la nouă la cinci și un dulap plin de costume asortate cu cravata. Acasă, nici nevasta nu stătea degeaba: copiii trebuiau să fie curați, politicoși, educați să spună ...

De când mă știu am vrut un animăluț al meu, dorință cu atât mai fierbinte cu cât mi-era cu desăvârșire interzisă. Mama crescuse la țară, de unde adusese la oraș o învățătură deprinsă de la mama ei și bunica mea: oamenii stau în casă, animalele afară. De-asta în apartamentul nostru sclipitor de curat, de parcă așteptam musafiri în orice clipă, n-aveau ce să caute creaturi cu mai mult de două picioare. Visam să am un câine, o pisică, un hamster măcar, dar n-am avut noroc nici cu melcii pe care mam ...

Ce stare ne dă imaginea de mai sus, cine sunt personajele, ce se se întâmplă în afara cadrului..?

Angela BACIU

Pași numărați

Trecuse de 2 A. alerga cu sufletul la gură ține-ți liftul și pentru mine. coridorul întunecat se căsca lume puțină o tânără încerca să își ia un latte de la tonomatul de cafea dar acesta refuza cu încăpățânare să îi recunoască bacnota nu mai pot o duc la azil pe stânga scria nașteri pe dreapta terapie intensivă momentul ăsta îl trăia A. în fiecare zi băr ...

Aveam șaptesprezece ani și încă nu știam nimic: despre mine, despre lume. "O mie opt sute de zile într-un orfelinat" – suna dickensian. Eram în Canada secolului XX, nu în Anglia lui Oliver Twist. N-am crescut într-o închisoare cu ziduri mucegăite, podele pe care mișunau șobolanii, gratii la ferestre. Dimpotrivă. Totul era confortabil, ordonat – camerele mari, cu pereți zugrăviți în culori pastelate, cearșafurile și pijamalele cu Mickey Mouse sau Donald Duck. Nimeni nu ne înfometa, nu ne bătea, n ...

Recunoșteam clădiri, reclame, magazine, cafeneaua din colț, unde mă opream uneori, însă trotuarele rămâneau goale, pe carosabil nu trecea nicio mașină. Orașul arăta prea pustiu, chiar pentru primii zori. Mergeam repede, ascultând liniștea nefirească și un presentiment vag se trezea, creștea în mine. Curând, ceva avea să se întâmple.

Ceva foarte rău.

Întâi, am auzit clincănitul de gheare pe pavaj. Cineva își plimba câinele... Nu te uita, nu întoarce capul. Am grăbit pasul, însă sunetul n ...

Privite din spațiu, insulele Atlanticului de Nord seamănă cu niște borne marcând ruta spre țărmul Americii: Arhipelagul Faerøer, Islanda și Groenlanda. Primele corăbii vikinge au debarcat în Faerøer prin anul 800, găsind doar călugări irlandezi, ajunși aici în pelerinaje de penitență – peregrinatio pro Christo – și care se adăposteau în schiturile ridicate de predecesorii lor. Geograful irlandez Dicuil scria în 825, reproducând relatările unuia dintre călugării-pelerini: "În aceste locuri trăi ...

Alix s-a uitat la mine, apoi la cerul senin, plin cu stele. Era noapte și, de pe stâcile-promontoriu, insula părea o corabie navigând spre larg. 

– Arată-mi!

Am întins mâinile spre ea, cu degetele desfăcute, de parcă împingeam o barieră nevăzută, care s-a subțiat, dispărând cu totul când Alix și-a lipit palmele de ale mele.

Brusc, am avut senzația acută, copleșitoare a cuiva trezit dintr-o comă profundă. Imagini, sunete, mirosuri au explodat în jurul meu într-un năucitor foc de artificii. ...