Ludmila Ulițkaia, Trupul sufletului, Humanitas 2025, colecția Raftul Denisei, traducerea Luana Schid

Trupul sufletului, volumul de proză al Ludmilei Ulițkaia conține unsprezece povestiri, toate de un tragism îndulcit de îngăduitoare ironie, căci viața este până la urmă un joc, o partidă de pocher la care pierdem toți în fața sorții. În prima parte, Prietenele, autoarea alege individualități puternice, care nu se lasă integrate de comunitatea lor socială sau religioasă, preferând să își clădească propriul destin. Vor să controleze ceea ce li se întâmplă, locul unde aleg să trăiască și cu cine, până și momentul morții. Pentru a le schița portretul, Ludmila Ulițkaia se folosește, pe lângă spiritul critic, de un amestec bine dozat de ludic și analiză lucidă a unei lumi unde diversitatea înseamnă tradiție, conservatorism, reticență la nou, diferențe istorice, etnografice, religioase. Dacă unele personaje luptă pentru a-și depăși condiția socială, identitară ori culturală, altele se confruntă cu eșecul, însingurarea sau chiar cu moartea, reflectând la finalul iminent cu o seninătate deconcertantă.

Cu Dragonul și pasărea Phoenix, autoarea ne poartă într-o vreme în care căsătoriile între același sex erau o noutate până și în liberala Olandă. După șaptesprezece ani de conviețuire fericită între o azeră și o armeancă, prima este răpusă de boala secolului, lăsându-i moștenire celeilalte vrăjmășia dintre neamurile lor, dar și dorința ca sicriul să îi fie acoperit cu un covor adus din Azerbaidjan. În țesătura lui se vede un dragon prins într-o încleștare pe viață și pe moarte cu o pasăre Phoenix, "...ca o amintire pe veci încremenită a luptei în care nimeni nu poate fi învingător (...), a vrajbei oamenilor slabi (...), a două popoare vecine din care unul e un dragon monstruos, celălalt o pasăre sacră, sau invers, unul e un dragon sacru și celălalt o pasăre monstruoasă... Și care dintre ei e luptătorul, care e vrăjitorul, care e răul, care e binele nu se poate deosebi, fiindcă sunt legați laolaltă într-un inel încremenit și indisolubil..." (p. 31)

Dacă în povestirea anterioară Musea se complăcea să fie condusă de partenera ei, Zarifa, în Alisa cumpără moartea, fiica unei polono-lituaniene și a unui general rus trăiește spaima aproape atavică de a nu cădea sub influența altcuiva, "mai puternică decât alte frici proprii femeilor: frica de singurătate, sau de a nu avea copii, sau de sărăcie." (p. 33). Alisa este pregătită de moarte, dar viața îi oferă mereu alte motive ca să trăiască.

În Străina, Lilia se căsătorește cu un matematician kurd aflat la studii în Moscova, însă existența le este curând dată peste cap. Salih, al cărui unchi era un opozant al regimului Saddam Hussein, se întoarce în Irak pentru înmormântarea tatălui său. Acolo va fi arestat și închis la Abu Ghraib. După niște ani, este eliberat, iar familia se reunește la Londra, unde kurdul și rusoaica își vor împlini visul de a trăi ca niște europeni, străini și în același timp acasă oriunde pe continent.

În povestirea care încheie prima parte a volumului, Binecuvântați fie cei care..., două surori călătoresc în Italia, într-un sătuc de pe Via Apia, după lucrurile rămase la moartea mamei lor. Lingvist și cercetător al textelor vechi, aceasta le neglijase pe Lidia și Nina, trăind prin și pentru profesia sa. Însă rugăciunea găsită într-o bisericuță, lângă statuia Maicii Domnului a Bătrânilor (Nostra Signora della Terza età) pe care profesoara de slavistică o tradusese în rusește, le arată fetelor ei calea spre iertare, iubire și împăcare, căci "binecuvântați fie cei ce-mi înțeleg singurătatea". (p. 104)

A doua parte a volumului, Trupul sufletului, include șapte povestiri, mai mult sau mai puțin fantastice, în care Ludmila Ulițkaia face o radiografie minuțioasă în caracterul unor tipologii umane închise în propria existență ca într-o crisalidă.

Leșuri lunecând ușor, unde-o fi sufletul lor... pare mai curând o reflecție asupra a ceea ce contează sau nu în viață. După ce ratează examenul la universitate, Jenia se angajează la un laborator de biochimie și este trimisă după material didactic la Abator, unde asistă la sacrificarea porcilor. Urmarea? Nu va mai mânca niciodată carne și renunță la cariera de biolog. În Serpentina, Nadejda, o bibliotecară atinsă de maladia uitării, ajunge pe un tărâm unde totul este relevat celor care au căutat mereu Cunoașterea, râvnind să afle totul despre toate... În doi aflăm cum relația fericită dintre Valentin și Aigul, una "dintr-aceia care, deși se numesc tătari, au venit de pe alte meleaguri, cu ochi deschiși la culoare, cu pas ușor – uralo-altaici..." (p. 128), se încarcă de tragism odată cu boala neiertătoare a femeii, însă relația lor sfidează spectrul tot mai apropiat al morții. În Ava, un cățel de pluș ce fusese jucăria unei familii timp de generații, este distrus într-un incendiu, dar pare a se întrupa într-un nou-născut cu ochi de culori diferite.

Deși toate patru povestirile alunecă la un moment dat spre neobișnuit, acesta rămâne sugerat cu tușe palide. În Autopsia însă, vălul realității se sfâșie și intrăm pe teritoriul fantasticului deplin când un doctor de la morgă descoperă pe trupul tânărului căruia îi face autopsia, pe lângă rănile prin înjunghiere, niște tăieturi ciudate pe omoplați.

Fantasticul mai urcă o treaptă spre neverosimilul posibil cu Un om în peisaj montan. Tolik, un fotograf care se îmbolnăvise și nu își mai putea urma pasiunea, privea cu nostalgie vechile sale fotografii, dorindu-și, cu dureroasă intensitate, să se piardă în ele. "Să fii acolo, în lumea asta albă, și să ajungi până la cotitură, după care – știa – mai era una, și încă una... Nu, nu, peisajul nu-l primește niciodată în el pe om, n-a fost făcut de natură pentru ca omul să-l calce, să-și imprime urmele, să lase gunoaiele prezenței sale, ale răsuflării sale necurate..." (pag. 149). În final, dorința lui Tolik se împlinește: el trece într-o imagine din Pamir, dispărând din apartamentul de bloc și din lumea oamenilor.

Cea mai frumoasă povestire mi s-a părut Aqua Allegoria, în care fantasticul iese din real exact ca un fluture din cocon. Părăsită un soț, Sonia începe prin a face curat în locuință, ca pentru a șterge urmele existenței sale dinainte. Cum asta nu îi pare îndeajuns, devine vegetariană, ajungând să mănânce numai mere, apoi mulțumindu-se cu sucul lor aromat. "Dormea tot mai mult și a adormit pentru totdeauna la sfârșitul lui februarie. Stătea întinsă ca o păpușă, sigilată toată de fire de păr subțiri, în culoarea ei naturală – roșcată, cu o frumoasă tentă cenușie. (pag. 123) (...) "Patruzeci de zile a zăcut pe patul Soniei păpușa cu păr roșcat. Apoi a crăpat de jos în sus și din acest cocon de păr a ieșit un fluture ud cu ochi verzi limpezi, făcuți dintr-o mulțime de fațete. Fluturelui i-a luat mult să se usuce, vreo trei ore, apoi și-a deschis aripile uscate, și nu era nimeni să-l admire." (pag. 124)

În povestirile de factură fantastică, totul se derulează între aceleași coordonate ca în prozele realiste – profesiune, căsătorie, pasiuni, menire pe lume, bătrânețea și pierderea de sine când dispar amintirile – însă apare ceva nou, neprevăzutul, care tulbură vieți, bulversează destine. Elementul fantastic, la început discret ca fluturarea unei aripi de fum undeva la marginea zării, devine un cataclism existențial, ducând la dispariția fizică a personajului: fotograful care se pierde în peisajul de hârtie al unei fotografii, femeia ce trece într-o altă categorie a făpturilor de pe Pământ, din Homo sapiens în clasa insectelor, ordinul Lepidoptera.

Corporalitatea se dovedește până la urmă o iluzie, anatomia capătă forma sufletului, lumea privită printr-un obiectiv magic nu se mai supune legilor firii, ceea ce unii văd, altora le rămâne invizibil, trupurile își atârnă hainele în cuier, lepădându-le ca pe o piele veche, urma cărnii imprimată în așternuturi seamănă cu amprenta unui vis... De ce existența devine mai intensă sub suflul apropierii morții? Ne mai rămâne ceva când ajungem la capătul vieții? Loialitatea, devotamentul, iubirea și credința în Dumnezeu, crede Ludmila Ulițkaia. Deși... "Despre trup știm mult mai multe decât despre suflet. Nimeni nu poate desena o hartă a sufletului. Doar zona de hotar poate fi uneori sesizată.(...) Dar, cu cât trăiești mai mult, cu atât această zonă te atrage mai puternic spre ea."

Ce ne-ar salva atunci sufletul în al doisprezecelea ceas? Poate "cei născuți din puritate", care trăiesc, neștiuți, printre noi. Unii vorbesc și nu îi ascultăm, alții scriu și nu le înțelegem cărțile, alții cântă și noi rămânem surzi. Dar așa cum îngerii pășesc printre noi fără să-i știm, nevăzuți sau neluați în seamă, se petrec multe lucruri stranii în lumea asta mare, pe care o numim, cu deșartă mândrie, a oamenilor. Unele pe care ni le putem închipui, altele dincolo de imaginația omului obișnuit. Din fericire, există scriitori ca Ludmila Ulițkaia, care au darul de a vedea ce altora le rămâne ascuns, de a înțelege ce se întâmplă în jurul lor cu inima, nu doar cu mintea.