Premiul "Monica Lovinescu", 2025: Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica, editori Alin Mureșan și Clara Mareș, Polirom, 2025

Felicitări pentru primirea Premiului "Monica Lovinescu"! Cum ați trăit acest moment, mai ales cu doamna Nina Moica prezentă pe scena Ateneului?

Vă mulțumim. Eu l-am trăit atipic, de la distanță, prin intermediul Clarei și familiei ei, dar și al prietenilor care au fost acolo, care mi-au transmis imediat felicitări și chiar poze/filmări. Am aflat de premiu de la un bun prieten, tot istoric.

Cartea Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica este editată împreună cu Clara Mareș. Cum ați lucrat împreună la construirea acestei "povești nespuse"? Cum a decurs procesul și cât a durat? Când ați știut că trebuie să devină o poveste "spusă", cunoscută?

Inițial am pornit singur la drum, "profitând" de un moment rar în care doamna Moica și-a exprimat dorința de a striga în gura mare nedreptățile pe care le-a trăit și la care a asistat în închisoare. Se întâmpla la Școala de Vară "Fenomenul Pitești", în vara lui 2022, într-un seminar în care se discuta despre detenția feminină. Eu urma să plec din București în câteva luni, așa că i-am luat interviul în doar câteva întâlniri. Am resimțit însă nevoia completării mărturiei personale cu cea a poveștii văzute prin lentilele Securității și am fost convins că numai un istoric cu sensibilitatea Clarei poate să ajute cartea și să complimenteze personajul ei principal. Tot procesul, de la interviu la transcriere, editările succesive, adnotările și redactarea studiului, cred că a durat vreun an jumătate. Într-un fel ne-a fost ușor, pentru că doamna Moica este o persoană directă, într-un altul a fost greu, pentru că are și o sfială a mărturisirii. Recunosc că uneori am împins-o de la spate, mizând pe dorința dânsei de a vorbi despre celelalte femei.

Cum ați simțit transformarea doamnei Moica de-a lungul discuțiilor: de la adolescenta aruncată în închisoare la femeia de astăzi, ajunsă la vârsta senectuții (83 de ani), care își rememorează trecutul?

Cred că în esență nu s-a schimbat deloc. Și-a păstrat demnitatea, și-a păstrat și curățenia sufletească, și revolta în fața nedreptății. Sigur, a avut o viață foarte grea, nu numai în închisoare, ci și după aceea, ceea ce i-a șlefuit caracterul. Cred că a căpătat o înțelepciune care vine odată cu vârsta și încercările (deși nu la toată lumea), dar în punctele esențiale a rămas aceeași și cred că oamenii rezonează cu această consecvență.

Care a fost cea mai teribilă dintre evocările ei: ce v-a impresionat cel mai mult?

Să știți că am lucrat cu multe titluri și nu ne-am oprit la acesta din întâmplare. Unele lucruri vor rămâne în continuare nespuse, vor rămâne între noi trei. Sunt nevoit să dau un non-răspuns, dar el este totuși important. Din generozitate, din eleganță și din iubire, povestea cea mai importantă nu poate fi spusă. Însă aproape la fel de tulburătoare este relația dânsei cu părinții, cu un tată aproape divinizat, față de care se simte încă vinovată că au ajuns amândoi după gratii și cu o mamă ale cărei eforturi de supraviețuire le-a apreciat prea târziu.

Cum ați determinat-o să povestească lucrurile intime petrecute în detenție?

Am învățat de la un fost deținut politic că o societate cu tabu-uri nu este una sănătoasă. Dacă, dintr-o falsă pudoare, am fi omis să vorbim despre condițiile inumane de igienă și de aglomerare din închisori, cititorii (mai ales cei neinițiați cu memorialistica de detenție) nu ar fi avut o reprezentare corectă a ce a însemnat detenția în comunism. Iar acest lucru duce la consecințe palpabile: am văzut cu câtă ușurință se fac și astăzi comparații între deținuții politici și politicienii din zilele noastre care ajung după gratii, de exemplu. Relativizând și edulcorând trecutul, rămânem doar cu o imagine fardată, aproape decentă a comunismului și nu e de mirare că nostalgia crește. Au fost câteva scene pe care le-am păstrat în carte prin "negociere" cu doamna Moica, dar nu foarte multe.

Cum ați reușit să păstrați echilibrul între rigoarea istorică și dimensiunea profund umană a "narațiunii"?

Istoria e făcută și trăită de oameni. Totul este (sau ar trebui să fie) profund uman. Pe de altă parte, noi doar am ghidat amintirile doamnei Moica, ca niște semne de circulație: umanitatea îi aparține.

În volumele dvs. ați documentat frecvent istoria represiunii comuniste. Ce anume face povestea doamnei Nina Moica diferită sau emblematică în acest context?

Din păcate mai sunt foarte puțini martori în viață, cred că este una din ultimele cărți de acest gen, din păcate. Apoi, frapează vârsta fragedă la care a fost arestată. A primit o condamnare care îi depășea vârsta trăită până atunci, este ceva greu de imaginat. Detenția feminină este în sine o poveste diferită de cea a bărbaților, mai emoționantă, aș spune. În fine, personalitatea doamnei Moica impresionează, cred că în primul rând prin această demnitate discretă care o caracterizează.

Ați ales o structură binară – interviu și eseu, care e un avantaj al volumului. Ce v-a determinat să optați pentru această formă și ce aduce fiecare dintre ele în plus pentru cititor?

Nici eu, nici Clara nu suntem istorici comozi, ne place să muncim. Credem în polifonie și în apropierea de adevăr prin familiarizarea cu perspectivele diferite, pentru că nicio sursă nu este eminamente obiectivă sau exhaustivă. Documentele nu rețin aproape niciodată încălcările drepturilor omului, abuzurile, crimele în închisori, dar ele rezultă din mărturiile deținuților. În sens opus, deținuții nu știau cu precizie ce li se imputa din punct de vedere juridic. Văzând documentele anchetei și procesului, înțelegem mult mai bine mecanismele regimului, de la perversitatea ofițerilor la exagerările sale paranoide.

Povestea poate fi privită ca un "manual de rezistență". Ce credeți că ar trebui să reținem de aici noi, cei de astăzi, când pare că totul e în derivă?

Subscriu la concluzia lui Radu Paraschivescu: o națiune care le-a avut pe Elisabeta Rizea, Anița Nandriș-Cudla, Lucreția Jurj, Nina Moica este capabilă de reabilitare. Avem deopotrivă modele de parvenire și de demnitate, ca orice societate. Totul e să știm să ne uităm în sus și să ne lăsăm inspirați de modelele pozitive, oricât ar fi de greu. Iar destinul acestei cărți, care ne surprinde și pe noi, e o rază de speranță într-o societate cangrenată de impostură și indecență. Nu e întâmplător că ea a apărut și a fost premiată, iată, prin eforturile exclusive ale sectorului privat. Statul acaparat de politruci dictatoriali fuge de orice responsabilitate și apoi varsă lacrimi de crocodil invocând pericolul nostalgiei comuniste. Nu cred că e firesc, fiindcă tot statul a comis abuzurile și e de datoria lui să încerce să le repare, dar asta e altă poveste. Noi suntem foarte recunoscători pentru toți cei care au contribuit la acest gest de reparație morală față de doamna Moica și, prin dânsa, față de toți deținuții politic.

Vă mulțumesc mult!