Dragă Andrei, felicitări pentru noul roman. După cum știm, Fără știrea ei a pornit de la un caz real, "unul dintre cele mai scandaloase și tulburătoare dosare de abuz din Europa contemporană". Cum îți alegi subiectele? Ce te interesează în mod special?

Îți mulțumesc tare mult, Ciprian, pentru interes și promptitudine. Nici bine nu a văzut lumina tiparului cartea, că deja a apărut cronica ta. Și contează mult pentru receptarea ulterioară a cărții. Nu e prima dată când aleg un subiect care face vâlvă în presă. Am făcut-o și în teatru, și în proza scurtă. Și nu o fac din motive de marketing. Mă interesează din alt punct de vedere. Cred că, în aceste cazuri de presă, se ascund multe discuții despre umanitate. Sunt acolo revelate chipuri ale ființei noastre (general vorbind) pe care nu le vedem în momentele normale, obișnuite. Acele zone gri le caut. Le găsesc, ca să spun așa, de-a dreptul suculente din punct de vedere literar, prin dilemele pe care le nasc, prin luminile lor stranii. Însă vreau să subliniez că ceea ce rezultă este ficțiune, niciodată nu am redat cazul ca atare, ci am creat literatură pornind de la el.

Cum a decurs întregul proces al scrierii? Cât timp a durat? Ce sentimente sau stări te-au însoțit pe parcurs?

Cu acest roman am făcut un experiment. Inițial, când mi-a venit în minte să scriu pornind de la acest caz, am făcut-o sub formă de monodramă. M-am gândit la teatru, la un monolog. Apoi mi-a venit ideea că aș putea să transform în roman. M-a ajutat Doina Ruști aici. A citit textul inițial, i-a plăcut și mi-a spus că merită transformat în roman. Îi mulțumesc mult pe această cale! A trecut cam un an din momentul în care mi-a venit ideea și până a apărut romanul.

Sentimentele și stările din timpul scrierii au fost foarte diverse. Este un personaj greu de digerat. Însă m-a captivat gândul de a putea scrie despre un asemenea individ. Am luat-o ca pe o provocare și m-a ajutat mult ironia (vizibilă în anumite momente din roman) să reușesc să scriu.

Cât de ușor sau de greu a fost să îmbini dimensiunea "documentară"/reală cu cea literară?

Eu aș spune că ușor – am mai făcut și în trecut acest gen de ficțiune. Am citit tot ceea ce era public disponibil despre caz (și sunt multe materiale). La un moment dat, am zis "stop!" De acolo, mi-am construit mental personajul, am creat ficțiune pornind de la cazul real. Și am început să mă joc cu el, să-i construiesc o biografie, un psihic. Să-i văd motivațiile și să privesc, în fond, lumea prin ochii lui.

Romanul are un narator autodiegetic, care își asumă rolul de protagonist și își relatează propria experiență, ceea ce conferă textului un stil confesiv. Cum a fost pentru tine să intri în mintea unui personaj atât de incomod? Care au fost cele mai dificile aspecte de scris?

Întrebarea pe care mi-am adresat-o cel mai frecvent a fost aceea de veridicitate. Este credibil personajul meu? E doar o păpușă literară sau are viață? Are carne? Așa că nu am ezitat să mă consult și cu un psiholog și cu un sexolog, cerându-le să-mi vorbească despre cât de credibilă este construcția psihică a personajului meu. Am avut parte de sfătuitori talentați și inteligenți și nu am ezitat să modific și în roman acolo unde am considerat că este cazul, inclusiv decizia de a avea un final dublu.

Ai ales să nu-ți numești propriu⁠-⁠zis personajele, ci să le identifici prin profesii sau username⁠-⁠uri. În aceeași direcție, spațiul este doar sugerat: "marelui oraș", "orășelului de provincie". Ce te-a determinat să optezi pentru această strategie narativă?

M-am gândit la universalitate. Problema mea, ca să zic așa, nu e cazul cu numele lui, nu e orașul cutare sau cutare. E ființa umană. Eu caut să luminez colțuri ascunse ale umanității în general. Așa că nu mă interesa localizarea, numirea lor. Sunt elemente în roman care duc către Franța: nume de băuturi, de păpuși. Sau numele site-ului pe care se întâlnea acea comunitate de bărbați. Dar mi-am închipuit că o astfel de nebunie ar fi putut avea loc oriunde, fie că e vorba de România, Franța, Statele Unite sau Taiwan.

De aceea ai ales să acorzi o atenție deosebită sugestiei, mai mult decât descrierii explicite?

Îmi place să apelez la ambiguitate. Pentru că nu adevărul faptic propriu-zis mă interesează, ci procesul interior născut. Să dau un exemplu concret. Personajul meu a spus, la proces, că a fost violat în copilărie de către un asistent medical. Apoi a retras declarația. Nu s-a găsit nicio evidență credibilă că acel fapt ar fi fost adevărat. Mai mult, pe mine, ca prozator, nici nu m-a interesat dacă a fost adevărat sau nu acel fapt. Pe un psiholog l-ar fi interesat, da, dar pe un scriitor nu. Atât timp cât există această ambiguitate, dar ea a influențat decizii ulterioare ale lui, cât s-a comportat ca și cum ar fi fost adevărat că a fost violat în copilărie – asta m-a interesat. Și am apelat la sugestie, la ambiguitate pentru a prinde acest episod în text.

De un absurd grotesc rămâne episodul, foarte bine și relevant construit, revelator pentru demascarea dinamicii contemporane, în care niște personaje, bărbați de toate vârstele și de toate categoriile sociale, încearcă să justifice (!?) abuzul și violul. Cum crezi că putem depăși aceste mentalități abuzive, care normalizează răul și nu mai percep nimic condamnabil în a⁠-⁠l produce?

Eu am rămas șocat atunci când am aflat că a existat o întreagă comunitate online de bărbați care își drogau soțiile, apoi invitau alți membri ai comunității să abuzeze sexual de ele. Mi-am dat seama că e o înțelegere strâmbă a noțiunii de consimțământ la mijloc și că, mai mult, poate fi extrem de contagioasă. Mai ales că acei bărbați sunt, unii dintre ei, persoane respectabile în societate. Au familii și poziții onorabile. Gândul meu este că dacă expunem, chiar și prin mijloacele literaturii, absurditatea unui astfel de tablou, atunci ajutăm, sper, ca el să nu se mai repete. Conștientizare, da. E ceea ce poate face literatura. E parte a unei soluții, care trebuie să fie pe mult mai multe paliere, de la cel social la cel psihologic.

Tot mai numeroase și mai îngrijorătoare sunt cazurile comunităților online care se transformă în spații de exploatare și obiectificare a femeilor. Protagonistul ajunge să inițieze și să conducă o întreagă comunitate online, pe pagina Coco, unde devine moderatorul chat⁠ului "Fără știrea ei", sub pseudonimul "maestrul⁠-⁠vostru".

Alegerea pseudonimului "maestrul-vostru" e una încărcată de ironie și "putere". Cum ai gândit raportul dintre limbaj, mască și control?

Tu ai surprins excelent, în cronica ta, și alte exemple de comunități online similare. Aici e unul dintre locurile în care am apelat la ironie. Chiar dacă romanul e scris într-o cheie realistă, nu am putut să nu apelez și la ironie. M-a ajutat să mă pot distanța de cazul real. E ceva circular aici: pseudonimul oferă autoritate, limbajul o exercită, iar controlul devine atât scop, cât și mecanism de autojustificare. În fapt, tot romanul e construit pe ideea de control. Un astfel de caz ne face să ne întrebăm cât de normal este să exacerbezi, într-o relație, ideea de control. Poate fi construită o relație doar pe control? Eu cred că nu.

De asemenea, ai intenționat să expui mai ales pericolul acestei culturi digitale?

Sunt momente când acest exces de digitalizare dezumanizează. În romanul meu e unul dintre exemple. Pot fi și altele. La fel cum sunt și momente în care cultura digitală este salvatoare. Mă gândesc, cum am expus în alte părți, la revolte sociale perfect justificate și organizate online. Societatea românească a experimentat asta. Așa cum, în momentul de față, experimentează o imensă manipulare fake-news prin tot aceleași rețele sociale. În fond, toate aceste lucruri sunt unelte. Poți să construiești ceva bun, frumos cu ele, la fel cum poți să le folosești pentru a distruge, pentru a dezumaniza.

Crezi că literatura poate influența percepția socială asupra unor astfel de subiecte sensibile?

Eu cred că da. Și este unul dintre motivele pentru care m-am decis să scriu acest roman. Știu, are o abordare incomodă, dificilă. Vorbește la persoana întâi din perspectiva unui personaj odios, fără ca cealaltă parte, victima, să se facă auzită. Mi-am asumat această perspectivă incomodă. Și nu am făcut-o pentru a justifica actele lui reprobabile. Nici pentru a glorifica idei fundamental greșite, din punctul meu de vedere, despre lume și viață (nu mă regăsesc în nimic din ceea ce spune el). Ci pentru că m-a provocat literar și pentru că, demascând acest tablou sinistru, sper din toată inima ca așa ceva să nu se mai întâmple.