Radu Paraschivescu, Brățară pe glezna ta, Humanitas, 2024

Brățara lui Radu Paraschivescu este o promisiune - promisiunea de a nu renunța prea curând la beletristica de librărie, atât de așteptată de publicul românesc, care poate afirma încântat că are ce citi în românește: acțiuni, trăiri, perspective, introspecții, memorii autohtone.

Așa se prezintă și cele două personaje ale romanului "Brățară pe glezna ta":

"Eu sunt Filip. Ea e Sonia.

Convenția e simplă: eu plec, ea rămâne.

Plec o vreme, nu de tot."

Certitudinea îndepărtării din incipit își găsește replica cinică în finalul romanului, "...de tot".

Proza scriitorului surprinde când prin descrierile minuțioase, când prin inserările unor versuri/rânduri din opere muzicale, literare, cinematografice universale, croșetând pagini ce nu plictisesc chiar dacă romanul nu este unul de acțiune.

Încărcătura lui nu este facilă, numeroase detalii apar neașteptat, stilul artistic al scriitorului se dezvăluie mai relaxat în aceste pagini, dar nu renunță la asocierile inedite, la umorul caracteristic, la trimiterile la cultura universală, la comparații și la circularități necesare beletristicii captivante.

Este o carte dinamică, iar ritmul vine de la personaj. Filip, moderatorul emisiunii tv "Tragem la titlu", călătorește în zone însorite și aglomerate ale Europei, vizitate sau nu de către scriitor - după cum însuși mărturisea într-un interviu recent. Construcția decorului are o incontestabilă forță, venită atât din "ornamente" exotice, care alcătuiesc culoarea locală, cât și din fantezia tipică lui Radu Paraschivescu. Suntem purtați într-un spațiu ficțoioale, unde nota turistică se topește în observații eseistica și notații de jurnal: "Toscana...e parterul paradisului", iar Roma "e seducătoarea absolută, e regina timpurilor și împărăteasă peste tot ce-a fost, este și va fi". Există chiar șanse de a tânji după un nou loc descris de vocea auctorială, fapt la care incită și coperta cărții.

Aflat în depărtări însorite, Filip îi scrie Sonei e-mailuri, punctând un traseu prestabilit și respectat. Orice altă formă de comunicare este exclusă: foto, video, vocală, prin aplicații de comunicare instantă, prin mesagerii rapide. Aceasta este promisiunea pe care și-o fac cele două personaje.

Sonia, o scriitoare populară, "cu vânzări importante". Portretul ei se încheagă în zona feminității , mai ales printr-o serie de tabieturi, păstrate cu sfințenie, până la rangul de ritual. Din vocabularul cotidianului ei lipsește cuvântul *compromis. *

Petrecerea împreună a nopții este una dintre tainele refuzate. De aici, apariția cuvântului "despreună", pe care Filip, tipul amorezatului – "Amorezescu, Îndrăgostescu-Lulescu", și-l atribuie a-l fi scornit, mai în glumă, mai mult în serios, fără vreun efect asupra Soniei, care rămâne pasivă la insistențele indirecte și, arareori, directe.

Dialogul intelectual savuros îmbracă scheletul epistolar al acestui roman, receptorul fiind antrenat de scrisorile celor doi, de cele două tipologii, de dubla perspectivă asupra aceleiași realități. El pasional, ea rațională, el în mișcare, ea în plăcerile lucide ale staticului. Inițial, profilul profesional promitea inversul acestor portrete. Însă perspectiva lui Filip domină, el fiind personajul narator. El deschide și închide firul epic, dar și Sonia se va devoala, recurgând în epistole la persoana întâi.

"Recunoaște că nici ție nu ți-ar plăcea să nu te mai fiarbă nimeni la foc mic și să nu mai ai cui să-i reproșezi lipsa zaharicalelor declarative. N-ai mai fi tu."

Aparenta incompatibilitate devine laitmotivul acestei proze subiective, dar și prilejul reflectării a două conștiințe și al reflecției asupra condiției individuale în cuplu. Este singurătatea firească în doi? Până în ce punct? Ce înseamnă compromisul? Are dorința trupească vreo putere în cuplul de intelectuali? Două "suflete tari" se ciocnesc din nou în paginile literaturii noastre, contemporane acum, adaptate timpului, dar concluzionând că "cel mai deștept nu cedează întotdeauna", "pasul în spate" nefiind o opțiune. Filip se adaptează și preferă distanța reală prin călătorii, nu pe cea a câtorva stații de metrou, fiind "mereu topit" și mereu în falsa afirmație de a nu se mai exprima declarativ, ea respingând acest soi de comunicare, cuplul fiind definit de către personajul feminin ca un anumit tip de parteneriat cu reguli clare, verbalizate și respectate. Doar așa, comunicarea amoroasă este posibilă. Acest fapt îi este imposibil lui Filip, deși îl practică, fiindu-i mai dificil până și gândul despărțirii. Totuși, va păstra vii acele puține nopți împreună, le va rememora, cu intenția de a le menține vii, chiar dacă ea le introduce sub semnul nesemnificativului.

Distanța dintre ei își va dubla valoarea atunci când Sonia îl anunță despre recidiva unei boli. E momentul în care promisiunea inițială, a unei legături epistolare, capătă forță. Titlul capătă sens simbolic, iar călătoria povestită - un dar protector. Brățara purtată *pe gleznă *e garanția onorării unei promisiuni.

Intervenția unui personajul auxiliar asigură fluxul comunicării dintre cei doi și îl va menține pe Filip la distanță. O emoție nouă completează corespondența, declanșată de întrebarea cum o va găsi noua scrisoare pe, recentă pacientă, Sonia?

Se dezvăluie în subsidiar o altă temă, cea a morții, care le va detrona pe cea a iubirii și pe cea a călătoriei, dar nu va fi finalista. Timpul este barometrul oricărei relații, iar Filip și Sonia nu-l mai au. Asistenta medicală, ultima prietenă a Soniei, va completa piesele lipsă. Filip, ultimul iubit al Soniei, va saluta plecarea ei prin intermediul unui alt element material personalizat, apartamentul-sanctuar, "palatul de cleștar...de pe malul lacului", refuzat la sharing, din care ea parcă lipsește doar pentru "o vreme".

Timpul se demonstrează a fi supratema acestui roman al dinamicii unui cuplu de intelectuali, "aripi și ancoră", "la coppia piu bella del mondo", care dansează "despreună" pe ritmuri bucureștene și în măsuri epistolare, așezând cartea lui Radu Paraschivescu încă o dată pe raftul preferat.