Sabina Yamamoto, Nu mai e nimeni acasă, Ed. Vellant, 2023

Remarcabilul debut al Sabinei Yamamoto cu Nu mai e nimeni acasă (Editura Vellant, 2023) continuă să-și câștige cititorii. Cartea, cum a prins la public, va prinde și în continuare. Cel puțin primul capitol e valoros din toate punctele de vedere. Ponderea acestuia acoperă pasajele melodramatice de la final și acele interludii poetice despre care nu-mi explic de ce se poartă în proză. Nu sunt de acord cu unele comentarii negative care i se aduc cărții, pe cât de puține, pe atât de incisive (cel mai valabil, dar și cel mai delicat, e cel făcut de Gelu Diaconu). S-a menționat, pe un blog, că narațiunea ar fi dezlânată, iar evenimentele nu sunt tratate cu atenția de care, se crede, ar avea nevoie. Ce se pierde din calcul în acest tip de comentarii e că vocea narativă e a unei fetițe în creștere, în plină vrajă a copilăriei, care nu reușește să digere ororile înconjurătoare: mizeria, precaritatea financiară, alcoolismul, moartea subită a unora dintre prietenii de joacă etc. Analiza faptelor este bruiată de fantasma primei vârste. Evenimentele n-au temporalitate și sunt într-un soi de suspensie. Nu-l preocupă pe copil dacă i-a fost, să zicem, inundat apartamentul; pentru el e: "Ura! Avem piscină-n casă!"

Formula e cvasiromanescă, un fel de "jurnal liber", fără constrângerea datării. Foarte bogat în faptic, volumul este o înșiruire de însemnări. Se ghicește și tehnica pe care o înviorează autoarea: cea a "epicului pur". Așa se explică ușurința cu care parcurgem textul. Însă desfășurarea se îngreunează pe măsură ce Sabina înaintează în vârstă. Vocea, din păcate, nu suferă schimbări majore. Astfel, un detaliu nefericit, ce s-ar cuveni subliniat, este persistența genului de emisie care nu se preschimbă cu anii. Aceleași expresii idiomatice și aceleași remarci din registrul unui copil entuziasmat sunt păstrate în continuare, deși anvergura inițiativelor este a unui om matur. Limbajul colocvial, jovial, ce promite o "petrecere" cu bune și rele, cu lacrimi și râsete, are în spate un povestitor care și-a reluat povestea de zeci de ori, știe unde să pună accentul și unde să înmoaie ritmul. Stilul amintește de Fraier de București al lui Florin Iaru, cu aceeași impresie a jocului, dar și cu tristețea caracteristică privirii. Cu toate că lipsește densitatea, cartea Sabinei Yamamoto poate fi situată în tradiția "marginalilor", pe linia Aldulescu, Schiop, Ciupureanu. Povestea Sabinei e cea a vecinei de bloc, a colegei de clasă, a prietenei prietenilor; drame de familie știute și învățate pe de rost, unde răspunsul la toate este că "viața e așa, și nu noi". (Dacă mergi la est de România, abundența scenariilor similare e și mai mare – și fără pseudoboema ilustrată în carte –, dar gradul de intensitate cu care trece prin om deznădejdea e fatal, până la cea mai urâcioasă blazare. Câte vieți, atâtea povești. Nu-mi iese din minte un rând pe care mi l-a făcut cunoscut un prieten: "Mamă, din avion, taigaua noastră pare mucegai." Versul trimite la dezmințire. La conștientizarea, în sfârșit, a condiției degradante în care te afli, chiar dacă alții, poate, se mândresc cu terenul nemărginit care le pare atât de al lor, deși, în definitiv, nu le aparține. Perspective similare pot fi identificate și în Nu mai e nimeni acasă.)

Sunt dezvoltate ciné-vérité-uri de toată mâna, debarasate de senzațional, lăsate – nu glumesc – așa cum sunt. Sabina vede, Sabina aude, Sabina simte. Sabina este un suflet profund rănit, cu care empatizezi și căruia îi dorești tot ce e mai bun (ceea ce, ei bine, se și întâmplă). În jurul Sabinei se bea, se discută, se fac glume. Totodată, haz se face și pe seama existenței apoase. În familia Sabinei, ziua de mâine nu are structură, e fantomatică, iar părinții ei sunt duși de pahar, nu duc paharul. Din această așa-zisă boemă – cu o mamă nici actriță, nici dansatoare și un tată pictor minor, veleitar scriitor – sora mai mare a protagonistei, Maria, se rupe și pleacă prin bursă în Japonia. Cu Maria vin și deschiderile. Dar, până la ele, Sabina trece prin încercări grave, de o complexitate greu de imaginat (stingerea tatălui – de interpretat mai degrabă ca un segment temporal de mare întindere decât ca o traumă singulară – voi reveni asupra acestui aspect). O droaie de pețitori stă la ușa Penelopei-Mălina (mama), iar Odiseu-Toni (tatăl) nu se încumetă să le facă vânt în stradă. Sărbătoarea se dezlănțuie, chiar dacă e noapte târziu. În timp ce fata nu poate dormi din cauza destrăbălării alcoolice.

Naratoarea poate citi situațiile și își percepe existența fără filtre. Pe lângă propria "reflexie", protagonista îi simte și pe ceilalți: de la nenea Dan și Paulian până la colegele de clasă. Toți își joacă rolurile și intră, pe rând, în scenă. Se poartă măști, în timp ce substanța lor reală e placată. Totuși, e perceptibilă, căci văzul e ușor de încețoșat, dar mirosul, niciodată. Particularitățile care fac ca personajele să pară că au personalitate (de exemplu, Paulian e "mare" arhitect, o enciclopedie pe două picioare) pot fi – ca luate cu mâna – adică fără dificultăți date la o parte. Ce vedem (ce rămâne) e doar o clică de alcoolici veseli, care se îmbată ca să uite. Narațiunea se constituie ca un motor de situații. Memoria nu joacă cel mai important rol în carte. Ar fi putut semăna cu proza scrisă de Annie Ernaux, deoarece are același alint în fraze, dacă se plusa în dimensiunea analitică, care aproape că lipsește, dar nu în detrimentul cărții.

Degradarea lui Toni rămâne cea mai articulată construcție a volumului. Lente și sumbre, etapele de descompunere spirituală și corporală sunt relevate (aceluiași tratament este supus și nenea Dan). Tatăl este lăsat în background, asemenea unui zgomot alb care, treptat, ajunge în plan principal. Urmărim o acumulare, aproape modernistă, precum, să spunem, dusul calului de Florea Gheorghe în văgăună. Dacă, la început, Toni era abordat cu o clară indiferență (deși episodul în care și-a fracturat femurul e explicit expus drept un moment de cotitură), moartea acestuia devine miezul romanului: "Nu mi-a mai răspuns. I-am dat apă mai mult cu forța, dar tot lichidul i s-a scurs de-o parte și de alta a bărbii" (p. 114). Scena e rebarbativă, grafică, dar orchestrată cu finețe. E o nebunie cum un eveniment care ține de esența umană poate trage după el un asemenea șoc. Nepremeditată, moartea unui membru de familie zdrobește. Existența lui Toni, chiar și evanescentă, diversifica coloratura iederii care se cățăra până la apartamentul din strada Licăreț (la momentul morții, familia era deja mutată în altă parte). Destrămarea a tot ce mai ținea e predictibilă și evidentă. Mama Sabinei e dusă ușor cu sorcova: "Tu l-ai omorât pe Toni! Din cauza ta a murit, că nu i-ai dat apă". Nenea Dan slăbește pe zi ce trece. Soarta nu este mai clementă cu ceilalți actori. Toni revine în discuție în capitolul care-i poartă numele, acolo e dezvăluită latura sa scriitoricească, partea întunecată a lunii, cum ar veni. Pasajele care amintesc, ca metodă, de Moartea lui Ioan Vestimie sunt încărcate cu toată zgura pe care o ținea pictorul-scriitor în el: frustrarea față de adulterul fățiș al soției și, totodată, problema cu propria fire abulică: "Lui Buzescu i se așternu o ceață neagră în fața ochilor, strânse pumnul și-l lovi cu sete pe doctor o dată, încă o dată, simțind pielea obrajilor cum tresaltă sub forța izbiturilor. Deschise ochii și simți că leșină. Doctorul o ținea pe Sofia pe după umeri, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și-și zâmbeau cu nerușinare, ca o promisiune" (p. 257).

Japonia e ilustrată în toată frumusețea ei. E și un rai pentru o fată care și-a văzut mereu de lungul nasului: dulciuri fel de fel, ospitalitatea japonezilor, curățenia străzilor, deși, aparent, nu au tomberoane la fiecare zece metri. Fraze de elogiere a societății japoneze sunt berechet. Entuziasmul se epuizează odată cu a doua plecare, una deja definitivă. Sabina nu reușește să se integreze pe deplin în familia soțului. Dar, în ceea ce privește societatea, în sens larg, se descurcă (deloc surprinzător) ca un pește în apă, chiar dacă avea în grija ei două fetițe. Spațiul alocat culturii japoneze e parcimonios. Cutumele japoneze își au și ele locul, dar nu au rapacitatea cu care personajul Sabinei manevrează camera în direcția convenabilă. Cu toate acestea, chiar dacă e subiectiv și expeditiv, textul ar putea servi drept un mic studiu de caz pentru cei interesați de depeizări. Așadar, Nu mai e nimeni acasă ar putea intra doar cu vârfurile degetelor în apa rece a romanului de tranziție. E simplu, dar nu simplist. Ușor, dar nu plăpând. Sumbru pe alocuri, dar niciodată tern. Cota pe care o are cartea se datorează, în primul rând, emisiei. Aerisită, fraza Sabinei Yamamoto încălzește cuminte.