În istoria literaturii, puține expresii atribuite unor scriitori au reușit să dobândească o forță simbolică astfel încât să poată fi ignorate cu ușurință. Astfel de expresii, fie că au fost rostite sau scrise, capătă, ca să spunem așa, un fel de "viață" proprie și, într-un final, ajung să intre în imaginarul colectiv: atunci când ne gândim la celebra frază "A fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea!" imediat raționamentul nostru o asociază inevitabil cu William Shakespeare, la fel cum gândul la "Lăsați orice speranță, voi ce intrați!" îl invocă pe Dante Alighieri ori cum "Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu știu..." ne trimite la reflecțiile lui Albert Camus. Totuși, trebuie să dă dovadă de un spirit destul de critic când ne raportăm la diferite sintagme, ce devin imagini scriptice și, mai apoi, psihice, întrucât multe dintre ele au un statut destul de discutabil, ba chiar apocrif: Voltaire, de exemplu, nu a spus niciodată "Dezaprob ce spui, dar îți voi apăra până la moarte dreptul de a spune", dimpotrivă, aceasta a fost inventată, pe deplin, de Evelyne Beatrice Hall, într-un context în care nu se identifica deloc cu o maximă în sens general.

Cu toate că studiile filologice și, prin extensie, cele istorice, au reușit, într-un fel sau altul, să "invalideze" o mare parte dintre aceste sintagme, încă umblă nestingherit, purtate de mentalitățile colective, fidele unor soiuri de mitologii literare. Aveam de-a face așadar cu o fenomenologie destul de interesantă, în termenii lui Wunenburger, de memorie afectivă, în care veridicitatea contează mult mai puțin decât impactul cultural:

"[...] putem atribui deci imaginii, ca reprezentarea a unei prezențe exterioare, un caracter dublu: în primul rând acela de a fi o relație cu un exterior, un Non-Eu, care în actul perceptiv îmi este dată printr-o expresie senzorială de origine afectivă, apoi de a fi într-o relație strânsă cu alte imagini psihice subiective, întrucât imaginea, deși se raportează la forme, materiale și mișcări exterioare, face parte dintr-un continuum de reprezentări sensibile care constituie experiența psihică".[1]

Dar unul dintre cazurile care încă ridică suspiciuni este fără dar și poate sintagma "Madame Bovary c’est moi!". Utilizată destul de excesiv în manuale, studii, cronici și eseuri literare, această frază pare să fi devenit un fel de emblemă a relației "intime" dintre Gustave Flaubert, cunoscut pentru rigoarea și impersonalitatea stilistică, și eroina sa Emma Bovary. Și, pentru a ne convinge de acest fapt, iată câteva exemple relevante. În studiul său despre Flaubert, Albert Thibaudet scrie:

"La fel cum Flaubert și-a romanțat întotdeauna fragmentele autobiografice, nu a putut niciodată să vorbească despre sine — mai ales în fața oamenilor care, ca Goncourt sau Taine, îi consemnau cuvintele în scris — fără să exagereze, să deformeze, să inventeze, să mistifice — tot astfel și, în sens invers, nu a scris niciun roman impersonal și obiectiv fără a pune în el fragmente din propria persoană, fără a se pune pe el însuși, și poate într-un mod mai complet și mai profund decât dacă s-ar fi expus cu o intenție confesională. A avut dreptate și nu l-a înșelat pe cel căruia i-a spus: « Madame Bovary, c’est moi. »"[2]

De asemenea, Victor Brombert, într-o manieră mai reținută și ușor ironică, spune:

"În ce măsură Doamna Bovary este o operă « personală », o confesiune voalată? Romanul se bucură de o reputație care lasă loc îndoielii. Admirat pentru virtuozitățile sale constructive, pentru iscusințele tehnice, pentru perspectiva clinică nemiloasă asupra răului romantic, această carte este considerată, de asemenea, un fel de pensum pe care Flaubert și-ar fi impus-o pentru a se vindeca de propriul romantism. El însuși s-a distanțat de atâtea ori de subiectul său! Bovary...va fi fost un tur de forță nemaipomenit și de care numai eu voi ști: subiectul, personajele, efectul etc., totul este în afara mea... Uneori e chiar și mai explicit, de parcă și-ar fi propus să descurajeze odată pentru totdeauna pe căutătorii de modele și amatorii de autobiografie... Doamna Bovary nu are nimic adevărat. E o poveste inventată pe de⁠-⁠a-ntregul; nu am pus în ea nimic din sentimentele mele sau din existența mea. Și totuși, cine nu cunoaște celebra exclamație — și ea, fără îndoială, destinată să deruteze curioșii — Madame Bovary, c’est moi!"[3]

Klaus Heitmann, într-un studiu despre realismul francez, relatează ceva mai personal că:

"Vestita lui mărturisire, după care el însuși ar fi Madame Bovary (« Madame Bovary, c’est moi »), confirmă că spleen-ul Emmei, senzația de insuficiență a vieții, ca și idealul ei, acea « irréalisable d’une volupté plus haute », erau ale lui însuși. Atât eroinei, cât și autorului li se potrivește în egală măsură ceea ce Flaubert constata când a început să lucreze la Madame Bovary: « Iată lucrul prin care valorăm ceva: aspirația. Un suflet se măsoară după mărimea aspirațiilor sale »".[4]

Și, în final, Elena Brăteanu, interpretând, ca să spunem așa, într-o manieră psihanalitică sintagma flaubertiană și, de asemenea, făcând diverse referințe la corespondența romancierului, care redă în mod diferit ideea centrală a expresiei, afirmă că:

"O lectură psihanalitică, așa cum este parțial cea a lui Jean-Paul Sartre în L’Idiot de la famillie, descoperă pe acest plan punți de comunicare (dorință excesivă, reținere în fața actului, pasivitate narcisică, incapacitatea de alegere etc.) între romancier și personajele cu care acesta se identifică metodic: « Trebuie printr-un efort al minții, să te transporți în personaje » [...] sau « Doamna Bovary sunt eu, după modelul meu », în ciuda unor retractări categorice: « Doamna Bovary nu are nimic adevărat. Este o poveste pe de⁠-⁠a-ntregul inventată; nu am pus în ea nimic din sentimentele mele, nici din existența mea. Iluzia (dacă există vreuna) vine, dimpotrivă, din impersonalitatea operei. Acesta este unul din principiile mele, că nu trebuie să te scrii. Artistul trebuie să fie în opera lui ca Dumnezeu în creația sa, invizibil și atotputernic; să fie simțit pretutindeni, dar să nu fie văzut » [...]. Căci frecventarea discursului științific, biologic sau de altă natură, se infiltrează îndeosebi în tonalitatea expozitivă, obiectivă, impersonală, adică non-confidențială, generalizată și non-concluzivă a discursului narativ".[5]

După cum se poate observa, o simplă sintagmă a dat naștere unor interpretări critice destul de diverse (singurul punct comun fiind relația autor–personaj), însă niciuna nu ridică problematica autenticității ori măcar să amintească, chiar în cel mai insignifiant mod, că, în fond, este vorba de o maximă controversată. Cu toate acestea, un prim demers, ce are ca scop o analiză critică a expresiei, survine datorită lui Yvan Leclerc, unul dintre specialiștii flaubertieni, care afirmă, fără niciun fel de reținere, că nu există nicio mențiune a acestei sintagme în documentele autentice ale lui Flaubert sau în relatările vreunuia dintre martorii de încredere:

"Flaubert ar fi spus această frază. Un cuvânt rostit este neverificabil. I s-ar acorda o oarecare credibilitate dacă ar proveni de la martori de încredere, de exemplu Louise Colet în Mementos, Maupassant, Zola sau chiar Du Camp, întotdeauna puțin suspect în ochii flaubertienilor, sau frații Goncourt, considerați bârfitori, dar credibili când redau discursurile lui Flaubert".[6]

Neverosimilitatea acestei maxime nu se datorează doar faptului că nu există în documentele flaubertiene ori în relatările martorilor credibili, ci, dimpotrivă, aceasta se amplifică de geneza sa, adică de modul în care a fost transmisă și, implicit, de maniera în care a apărut în lucrările de specialitate. Se pare că această sintagmă își găsește originea scriptică abia în 1909, datorită lui René Descharmes care, în lucrarea Flaubert. Sa vie, son caractère et ses idées avant 1857, notează într-o notă de subsol:

"O persoană care a cunoscut-o foarte bine pe domnișoara Amélie Bosquet, corespondenta lui Flaubert, îmi povestea de curând că, atunci când domnișoara Bosquet l-a întrebat pe romancier de unde s-a inspirat pentru personajul doamnei Bovary, el ar fi răspuns foarte clar și ar fi repetat de mai multe ori: « Mme Bovary, c’est moi ! — D’après moi »".[7]

Putem rațional susține, plecând de la informațiile pe care le oferă acest fragment, că această maximă, până în momentul în care a fost scrisă, a avut un caracter exclusiv oral: persoana care a servit drept verigă între Amélie Bosquet și René Descharmes este un anume "M. de Launay", despre care nu se știe mai nimic (Descharmes alege să-i păstreze anonimatul, deoarece acesta era încă în viață și întreținea relații amoroase cu corespondenta lui Flaubert).[8] Și, în plus, caracterul problematic al expresiei se adâncește datorită timpul scurs între momentul în care Flaubert ar fi rostit această frază și data la care Descharmes o consemnează: Amélie Bosquet, parafrazându-l pe Leclerc, a trecut în neființă în 1904, iar ea l-a cunoscut pe Flaubert în 1859, cei doi certându-se ulterior din cauza publicării Educației sentimentale (Amélie considera că femeile și, mai ales, cluburile feminine din perioada celei de-a Doua Republici au fost ridiculizate și, de asemenea, credea că personajul Vatnaz fusese creat după chipul său) — prin urmare, Descharmes notează în lucrarea sa amintirile destul de fragile ale unei femei, petrecute cu mai bine de patruzeci de ani în urmă.[9]

La toată această reducție teoretică se adaugă, de asemenea, trei mărturisiri ale romancierului, în care, foarte vag, pare că se aseamănă cu eroina sa — ceea ce indică, din nou, că avem de-a face cu un apocrif. Într-o scrisoare din 1852, către Louise Colet, spune:

"Cât despre dragoste, a fost marele subiect de cugetare al întregii mele vieți. Ce n-am dat artei pure, meseriei în sine, acolo s-a dus, iar inima pe care o studiam era a mea. De câte ori n-am simțit în momentele mele cele mai bune răceala scalpelului pătrunzându-mi în carne! Bovary (într-o anumită măsură, în măsura burgheză, atât cât s-a putut, mai generală și mai omenească) va fi sub acest raport suma științei mele psihologice și nu va avea o valoare originală decât prin acest aspect. Va avea oare vreo valoare? Să dea Domnul!"[10]

De asemenea, într-o scrisoare din 1853 Flaubert mărturisește:

"Adineaori, la ora șase, în momentul în care descriam o criză de nervi, eram atât de transportat, zbieram atât de tare și simțeam atât de adânc prin ce trecea fetișcana mea, încât mi-a fost frică să nu fac și eu o criză. M-am sculat de la masă și am deschis fereastra ca să mă liniștesc".[11]

Dar poate cea mai impresionantă mărturisire a lui Flaubert provine dintr-o scrisoare, către Taine, din 1866:

"Personajele mele imaginare mă scot din minți, mă urmăresc sau, mai degrabă, eu sunt în pielea lor. Când am scris otrăvirea Emmei Bovary, aveam până într-atât gustul de arsenic în gură, mă otrăvisem eu însumi atât de bine, încât am făcut două indigestii una după alta, două indigestii reale, vomitând toată mâncarea de la cină".[12]

Departe de a susține o ancorare exclusiv biografică, mărturisirile lui Flaubert indică mai curând o un halou psihanalitic, generat de travaliul creator, în care imaginile scriptice trec, treptat, într-o formă de dedublare a realități, adică "câștigă o forță care face din ea concurenta realității pe care o imită".[13] Reducând analiza doar la raportul Emma/Flaubert sau direct/autobiografic riscăm să ajungem la o întreprindere păguboasă, un simptom al unei receptări deformate, întrucât nu se ține cont de "planul" estetic al romancierului: prin Doamna Bovary, după cum știm, Flaubert a dorit să scrie " o carte despre nimic, o carte fără nicio legătură exterioară, stând pe picioare de una singură datorită forței interne a stilului ei"[14], manifestând astfel o prezență simultană și, totodată, o absență deliberată. În plus, această întreprindere nu doar că ignoră "planul" estetic al lui Flaubert, ci denaturează și întreaga "psihologie" a romanului: Doamna Bovary nu e doar un roman banal despre lumea burgheză a secolului al XIX-lea, ci prin profunzimea sa psihologică, așa cum remarcă și Llosa, transformă în materie fundamentală "regatul mediocrității, universul cenușiu al omului fără însușiri".[15]

---

[1] Jean-Jacques Wunenburger, Viața imaginilor, traducere de Ionel Bușe, Petrișor Militaru, Editura Aius, Craiova, 2024, p. 16.

[2] Albert Thibaudet, Gustave Flaubert, Éditions Gallimard, Paris, 1935, p. 83.

[3] Victor Brombert, Flaubert par lui-même, Éditions du Seuil, Paris, 1971, p. 51.

[4] Klaus Heitmann, Realismul francez. De la Stendhal la Flaubert, traducere de Ruth Roth, Editura Univers, București, 1983, p. 110.

[5] Elena Brăteanu, "Gustave Flaubert", în Angela Ion (coord.), Dicționar de scriitori francezi, Editura Polirom, Iași, 2012, p. 596.

[6] Yvan Leclerc, "«Madame Bovary, c’est moi», formule apocryphe »", Centre Flaubert: https://flaubert.univ-rouen.fr/labo-flaubert/ressources-par-%C5%93uvre/madame-bovary/madame-bovary-cest-moi-formule-apocryphe/

[7] René Descharmes, Flaubert. Sa vie, son caractère et ses idées avant 1857, Librairie des Amateurs, A. Ferroud – F. Ferroud, Paris, 1909, p. 103.

[8] "[...] această notă de identificare dovedește că Descharmes nu a inventat citatul. Dacă ar fi fost rodul imaginației sale, nu ar fi simțit nevoia să noteze numele informatorului său. În plus, ar fi acordat citatului inventat un loc important în teza sa, în timp ce se mulțumește să-l citeze într-o notă, arătând astfel că acordă acestei mărturii doar o importanță secundară. Ca un bun academician, nu o comentează, abținându-se să bazeze orice interpretare pe un fundamenet a cărui fragilitate nu o ascunde" (Yvan Leclerc, art. cit.).

[9] Cf. Ibidem.

[10] Gustave Flaubert, Corespondență, traducere de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, Editura Univers, București, 1985, pp. 119-120.

[11] Ibidem, p. 214.

[12] Ibidem, p. 334.

[13] Vezi Jean-Jacques Wunenburger, op. cit., p. 161.

[14] Gustave Flaubert, op. cit., p. 98.

[15] Vezi Mario Vargas Llosa, Orgia perpetuă: Flaubert și "Doamna Bovary", traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Humanitas, București, 2024, p. 211.