Am ajuns prima dată la Segovia acum douăzeci și trei de ani. Eram tânăr, student, cu o cameră foto modestă și un film Kodak de 24 de poziții. Atât aveam: douăzeci și patru de încercări de a memora și înțelege prin imagine Spania la prima mea ieșire mai lungă din țară. Dormeam într-o clădire veche, de secol XVI, proaspăt restaurată, cu fereastra la mansardă. De acolo, vedeam doar acoperișuri și turnuri. Printre ele, chiar foarte aproape, Turnul lui Hercule, al unei mănăstiri catolice, o clausura. Am aflat atunci, pentru prima dată, că în Spania, binecuvântată de Dumnezeu cu soare mult și cer fantastic, există încă mănăstiri unde măicuțele intră de tinere și nu mai văd niciodată lumea și lumina de afară. Totul părea o poveste medievală. Poate chiar mai veche, pentru că Turnul lui Hercule poartă acest nume datorită unei statui romane a eroului, prinsă în zidurile lui.

Într-o noapte, am visat că cineva mă privea intens prin fereastra deschisă ce dădea spre Turnul lui Hercule. Doi ochi care ardeau puternic în întuneric. M-am trezit brusc și am țipat – doi ochi incandescenți chiar mă priveau, în lumea vie, prin noaptea Segoviei. Am aprins lumina, lucru pe care, de obicei, nu reușeam să-l fac din prima. Și acolo era ea: o pisică. Nu s-a speriat. Mă privea nemișcată, la fel ca în vis. Dovada că între vis și realitate nu există uneori decât o clipire.

De atunci, am purtat cu mine imaginea aceea. La Segovia, în acele zile, m-am îndrăgostit. Prințesa era dansatoare, dar și studentă, și a dispărut doar după două zile pentru a merge la facultate. În lipsa ei, m-am îndrăgostit de oraș.

Poate de aceea, peste ani, m-am întors mereu. Mi-am dorit, încă de la prima vizită, să revin, cândva în viața asta, la Segovia. Atunci, lumea era mai lentă. Se mergea cu viză, Spania nu avea încă euro, un singur tren de mare viteză, iar lumea era așa de proaspătă, că telefoanele mobile abia apăruseră. Călătoriile erau o formă de tăcere, mergeam singur în multe locuri. Eram student și nu aveam bani. Părea, pentru mine, greu de crezut că voi mai ajunge vreodată acolo.

În piața mare din Segovia, un necunoscut mi-a arătat, la următoarea vizită – printr-un joc al sorții și fără să schimbăm o vorbă – cum să "fur" imagini fără să tulbur prezența oamenilor. Cum să privesc fără să invadez. Poate acolo s-a născut, fără să știu, drumul meu spre antropologia vizuală.

Au urmat ani și întoarceri. Am venit pentru prieteni, pentru cărți, pentru o colaborare cu o editură locală. Am aflat povestea clopotului adus din satul dispărut Minguela și am fost acolo, cu un prieten spaniol, printre pietre, ca într-un ritual al memoriei. M-am târât pe burtă într-o grotă, pentru a vedea picturi rupestre din neolitic. Clopotul din satul dispărut se află acum în turnul catedralei și bate zilnic povești de puțini știute.

Am revenit acum, după douăzeci și trei de ani, cu o expoziție despre piețele europene, la invitația ICR Madrid – Plazas Europeas de Cine. E o buclă a timpului care s-a suprapus firesc. Prima mea fotografie conștientă într-o piață și prima expoziție la Segovia, orașul care m-a învățat să privesc. Expoziția este găzduită în Patio del Colegio de Arquitectos, pe drumul care leagă Catedrala de Alcázar. Un patio de piatră și lumină, cu fântână centrală și coloane de granit. Locul pare creat special pentru a vorbi despre privirea de sus, despre arhitectură și despre timp.

Această deschidere capătă și mai multă relevanță pentru că face parte din cadrul unui festival de film, Festival de Cine Europeo Y Valores Democráticos, eveniment anual dedicat cinematografiei europene de calitate, organizat la Segovia. Prin colaborarea cu doamna Floarea‑Maria Pop (director) și cu doamna Carmen Ducaru, expoziția își extinde orizontul. Nu doar fotografie, ci dialog vizual și cinematic. Institutul Cultural Român de la Madrid, împreună cu organizatorii spanioli, au făcut ca totul să prindă forma unei sărbători. Colaborarea a fost exemplară, profesionistă și caldă, cum rar se întâmplă. Expoziția a avut înainte de pandemie un lung traseu prin Spania – la Universitatea din Salamanca, în anul aniversării a 800 de ani de atestare, la Universitatea din Valladolid, una dintre cele mai veche din lume, la castelul de la Torrelobatón, unde s-a filmat El Cid, la castelul de la Trigueros del Valle, la Mucientes, la Museo de la Piedra din Campaspero și în fermecătorul sat istoric La Alberca, pe granița cu Portugalia.

La Segovia am avut din nou senzația că timpul are o geometrie secretă.

Într-o după-amiază, am trecut din nou pe sub Acuaducto de Segovia, minune a ingineriei romane, unde pietrele stau una peste alta fără liant, doar prin forța gravitației și a rațiunii antice. Am mers dimineața de tot, dincolo de zidurile medievale, până la Iglesia de la Vera Cruz, biserica Ordinului de Malta. E o construcție circulară, misterioasă, ridicată în secolul al XIII-lea, despre care se spune că ar fi fost construită de templieri. În interior, lumina cade prin ferestre înguste, tăind în unghiuri clare aerul tăcut. Acolo, între piatra albă și liniștea perfectă, am simțit din nou ceva din visul de la mansardă, privirea aceea străveche a orașului care te vede și te păstrează. Am dat roată turnului lui Hercule și am încercat să ghicesc mansarda. Am urcat în balconul primăriei din piață, unde cândva a urcat și Machado. Mi-am promis să revin la Segovia. Pentru că Segovia rămâne pentru mine un loc al revenirilor, al sensurilor care se dezvăluie încet, la ani distanță. Un oraș în care fotografia se transformă în memorie, iar memoria – în lumină. Și, undeva, printre acoperișuri, pisica cu ochi de foc probabil mă privește încă, liniștită, din alt timp al vieții mele.