Daniela Rațiu, Frica, Cartier, 2025

Romanul Frica, de Daniela Rațiu, se deschide promițător, anunțând o miză literară ambițioasă, însă își erodează treptat potențialul estetic în favoarea acumulării documentare pe parcursul celor aproape 450 de pagini. Primele capitole funcționează coerent pe plan narativ și stilistic, cu un ton grav, controlat și o scriitură ce mizează pe densitate descriptivă și pe construcția unei atmosfere istorice recognoscibile. Însă, pe măsură ce acțiunea avansează, romanul se încărcă excesiv de material factual, pierzând ritmul interior și coeziunea literară.

Cartea pare, la nivel declarativ, interesată de biografia Anei Pauker, însă interesul real al textului se deplasează rapid spre reconstituirea mecanismelor de funcționare ale regimului comunist instalat în România și în afară. Ana Pauker devine, în fond, un pretext convenabil, un personaj-simbol utilizat pentru a reactiva discursul despre epocă. Ficțiunea biografică se dizolvă într-o cronică a sistemului, unde individualul este subordonat ideologiei, iar personajul central nu mai are consistență psihologică, ci doar valoare de ilustrare istorică. Ironia involuntară a romanului este că, încercând să recupereze figura Anei Pauker, o reduce la un efect colateral al regimului pe care ar fi trebuit să-l umanizeze literar (pozitiv sau negativ). Rezultatul este un text care nu reușește să își mențină echilibrul între cele două registre. Introducerea constantă a notelor de subsol, a fragmentelor arhivistice și a comentariilor metatextuale are rolul de a atesta sursa reală a informațiilor, însă aceste inserții frânează fluxul ficțional și subminează însăși definiția literarului, care presupune exprimarea creativă și expresivă a realității.

Becurile se sparg din cauza gerului sau se ard pur și simplu, rămân așa o perioadă bună de timp, mici găuri negre de-a lungul străzilor înghițind oameni în întuneric. O vreme nu sunt înlocuite cu altele, trec și luni de zile până când becurile arse sunt desfiletate și înlocuite cu altele. Întunericul este necesar, este politică de partid, directivele sunt clare. Becurile nu se schimbă în grabă, întunericul e obligatoriu, mai ales pe străzile unde locuiesc dușmani ai poporului* […].

[notă de subsol:]* În anii ’50, becurile din România se stricau foarte repede și dura luni întregi pentru a fi înlocuite. Atunci când Ana Pauker și familia ei s-au mutat pe strada Robert Koch nr.3 a fost montat un felinar chiar în fața casei, iar dacă becul se strica în cel mult două ore era înlocuit.

Deși recursul la un narator heterodiegetic cu accente multiple ar putea crea o polifonie interesantă, aici el se transformă într-o ambiguitate funcțională. Vocea narativă oscilează între omnisciență și confesiune, fără a produce o unitate de perspectivă. În plus, dialogul interior al naratorului, identificabil cu cel al Anei Pauker, este supralicitat retoric, repetitiv și previzibil, reducând potențialul introspectiv al personajului pe întregul parcurs al cărții.

Oricine poate fi dușman al poporului. Oricine poate deveni un astfel de dușman. Deviaționiștii trebuie depistați și prinși din fașă (14). […] Dej a știut că trebuie să se grăbească să scape definitiv de Pătrășcanu. De ce nu s-a grăbit și pentru cățeaua de asta Ana Pauker? […] Ceva trebuie rezolvat. O «problemă». Jidanca. Cățeaua. Otreapa. Pe cine nu omori, nu te lasă să trăiești. (215) […] Care e pericolul să traducă din Lenin, mucoșilor? Care e? Ce se poate întâmpla din cauza asta? Ce? Unde e subversivitate în asta? Mucoșilor. Viermilor. Criminalilor de Revoluție. Toți sunt antilenin. (253)

Rațiu mizează pe un limbaj saturat de ideologie și pe o fidelitate lingvistică față de epocă. Această opțiune, deși justificată tematic, produce pe termen lung o uniformizare a discursului. Tonul devine monoton, iar tensiunea narativă cedează în fața obsesiei pentru reconstituirea fidelă a lexicului comunist repetitiv. Romanul pierde oportunitatea unei transgresiuni estetice reale, rămânând prins într-un registru hibrid (document sau roman istoric?) fără a-și asuma ferm niciuna dintre aceste direcții.

Repetă. O chestiune de idealuri. Repetă. Idealuri. I-de-a-luri. Rațiunea de a fi. Rațiunea de a fi. Revoluția este rațiunea de a fi. Revoluția este permanentă. Per-ma-nen-tă. Revoluția este rațiunea de a fi. Însăși rațiunea de a fi. Repetă. Repetă. Repetă. Despre ce a fost toată povestea asta a Revoluției? Istoria Anei Pauker și Istoria se confundă, se înlănțuiesc, se resping dialectic cu forța unei revoluții permanente. Ana Pauker a trăit Istoria în Istorie, a mai rămas doar un câmp de bătălie pe care fumegă proștii lăsați în urmă. (28-29)

Structurata în trei părți, aparent riguroasă, cartea are în fapt o funcție mai degrabă investigativă și informativă decât narativă. Recurența temporală (1953–1956) nu aduce profunzime literară, ci o repetare mecanică a cadrelor, acronologică. Descrierile minuțioase, aproape scenografice, deși potențează vizual textul, ajung să sufoce ritmul interior, iar acțiunea, motorul literar, este diminuată drastic. Secvențele descriptive funcționează ca documentație, nu ca instrument estetic.

Ultimele capitole ar fi putut oferi o dimensiune complementară, dar romanul nu depășește faza reconstituirii. Dimensiunea umană, care ar fi trebuit să devină contrapunctul ideologic, rămâne subdezvoltată. Personajele sunt pretexte pentru reluarea unor teme cunoscute (devotamentul față de partid, pierderea identității personale, alienarea) fără o perspectivă nouă sau o intensitate estetică literară. În plus, naratorul se dovedește indecis în raport cu propriul statut: formulează frecvent întrebări retorice, aparent reflexive, dar care nu conduc la o reală problematizare. Acest procedeu repetat diluează tensiunea narativă și accentuează impresia de nesiguranță a vocii care ar trebui să organizeze discursul.

Oare înțelegea altfel lucrurile doar după ce a intrat în malaxor, doar pentru că viața lui era amenințată? Așa se producea înțelegerea Istoriei,doar când sunt ridicați din casele lor, anchetați, torturați și închiși? Împușcați în cap. (381)

Dintr-o perspectivă critică se ridică, firesc, întrebarea: în ce măsură poate această carte să ofere o mărturie prin ficțiune? Frica nu funcționează ca un roman istoric propriu-zis (contrar opiniilor publice ale colegiilor de breaslă), ci ca o proză documentară cu pretenții literare, o lucrare de non-ficțiune istorică narativă. Ambiția de a transforma o biografie politică a unei personalități controversate într-o narațiune estetică se dovedește doar parțial realizată. Faptul că textul este încărcat de detalii verificabile îi conferă rigoare, dar nu și valoare literară. Ceea ce ar fi trebuit să fie o relectură critică a unei figuri istorice devine o cronică detaliată a unui regim, fără ritm intern literar și fără tensiune psihologică. Pentru un cititor nefamiliarizat cu istoria comunismului, romanul poate oferi o imagine coerentă și instructivă. Pentru cititorul avizat, însă, lectura relevă o lucrare dezechilibrată, lipsită de economie narativă, cu o frază paratactică și o construcție densă până la opacitate, reducându-se, în cele din urmă, la reproducere documentară.