Nu țin minte când am văzut primul film. Aveam cinci ani, șase? Televizorul nostru avea diagonala cât o batistă, era un Rubin rusesc, alb-negru; mai era și plin de pureci, trebuia înghiontit zdravăn de câteva ori pe seară, iar dacă bătea vântul imaginea se vălurea ori fugea, iar tata trebuia să se urce în pod și să miște antena de pe acoperiș. N-avea telecomandă, la ce i-ar fi trebuit când nu exista decât un canal, cel al Televiziunii Române și punct, cu câteva ore de transmisie pe seară, asta dacă aveam norocul să nu fie vreo defecțiune tehnică.

Tata și cu mine ne uitam din fotolii alăturate, ca dintr-o lojă. Nu ne scăpa nimic, film ori serial, le gustam ca niște fini cunoscători ce devenisem, făcând de acum parte din confreria adoratorilor celei de-a șaptea arte. Tata prinsese gustul musicalurilor Hollywoodiene înainte de război, mie îmi plăceau filmele cu cavaleri medievali și westernurile – dar nici cele cu spioni sau detectivi particulari nu erau de lepădat. La început trebuia să îmi citească scrisul, apoi am învățat singură, dovadă că era bună și școala la ceva. Așa am ajuns spectatori împătimiți, iar seara ne găsea gata să apăsăm butonul magic, începându-ne călătoria prin timp și lumi.

Între timp, mama robotea prin bucătărie – gătea, spăla vase, cosea, călca, treburi care nu se terminau decât pentru a fi luate de la capăt. Câteodată mai băga capul pe ușa sufrageriei, se uita la ce se petrecea la televizor – o urmărire cu mașini, un duel cu revolvere pe o uliță prăfuită din Vestul Sălbatic, Fred Astaire cântând și dansând în ploaie pe străzile Parisului, un bărbat și o femeie sărutându-se pe Podul Waterloo –, cădea pe gânduri, apoi trăgea concluzia, aceeași de fiecare dată:

— Filmul ăsta l-am mai văzut!

N-avea cum să le știe pe fiecare, să le recunoască dintr-o privire, dintr-o secvență. Și-atunci? Încerca să se convingă singură că nu pierduse nimic, că frecatul negrelii de pe tigăi cu Tix, apretatul cămășilor tatei și al șorțulețului meu de școală erau mai importante decât jocul de-a hoții și vardiștii de pe ecran?

Cu tata însă mă potriveam la gusturi cinefile, de parcă eram două boabe într-o păstaie. Pierduți în spațiu, Tunelul timpului, Planeta giganților ne-au acaparat pe rând, iar Invadatorii ne-a cucerit de-a dreptul, deși nu eram planete. Mă afundam în fotoliu și făceam ochii mari, să nu-mi scape ceva – până și genericul pe care-l văzusem de-atâtea ori, îl urmăream mereu cu răsuflarea tăiată. "Totul a început într-o seară când..."

David Vincent, un american obișnuit din anii ’60, adică frumușel, manierat și îmbrăcat la costum, se întorcea acasă cu mașina – americanii nu mergeau pe jos nici până la colțul străzii – când, ce să vezi, a dat peste o farfurie zburătoare plină-ochi cu străini puși pe rele. Altminteri arătau ca oamenii, îi puteai recunoaște doar după degetul mic de la mâna dreaptă pe care, defect de fabricație, nu reușeau să îl îndoaie. Adevărata lor natură ieșea la iveală numai când mureau și se evaporau în ceață – de fapt, un abur roșu, însă asta am aflat-o după niște ani. Serialul plecase color de la americani, dar pe televizorul nostru alb-negru îl durea în diode, oferindu-ne în schimb foarte multe nuanțe de gri: petrol, azbest, plumuriu. Până ajungeau un contur de ceață, apoi o pată pe pavaj, străinii cei malefici puteau fi luați drept fermieri, avocați ori gospodine. Tot așa, aveau prostul obicei să dispară spectaculos numai dacă nu îi vedea nimeni – în afară de ghinionistul erou și de noi, martori nevăzuți și fără drept de a depune mărturie – iar poliția îl aresta pe David, dacă nu îl luau întâi cei în halate albe cu ambulanța, să-l bage la balamuc. Era stresant, ce mai! Și pentru bietul american ce învățase pe propria piele cum nimeni nu e profet în țara lui și pentru mine care îi împărtășeam angoasa și aveam gustul amar al atâtor eșecuri. O situație greu de suportat! Pe la episodul opt, tata a venit cu o idee: el o să țină mai departe cu perdantul de serviciu, iar eu o să schimb tabăra. Ce dacă erau negativi? Câștigau de fiecare dată, un sentiment plăcut, recunosc. Contează cine triumfă, nu cine are dreptate, așa cum în istorie învingătorii scriu cronicile. Unde era etica? Nicăieri, fiindcă tata avea în minte o lecție diferită: viața nu e în alb și negru, ca televizorul rusesc, ci de o culoare adesea incertă.

Urmărisem cu sufletul la gură atâtea episoade cu invadatori veniți din spațiul cosmic, care își ascundeau navele pe fața întunecată a Lunii, încât nu m-a surprins când am văzut, în direct, cum au aselenizat acolo primii oameni. Pe atunci nu știam cât de puțini vor fi cei care or să lase urme în praful selenar. Îmi închipuiam cum vom ajunge pe Marte, pe Jupiter, apoi mai departe. N-a fost să fie. După o jumătate de secol, o excursie până pe satelitul nostru rămâne costisitoare, riscantă și prea puțin profitabilă. Luna nu pleacă nicăieri, poate să mai aștepte – la fel, viitorul.

A existat însă o generație care gândea altfel. A fost o clipă când șase sute de milioane de telespectatori au văzut, pe micile lor ecrane, cum Neil Armstrong a pus piciorul pe Lună, l-au auzit rostind cuvintele "Un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire. Îi veniseră în emoția momentului, le pritocise în minte tot drumul? Între timp, Edwin Aldrin coborâse și el din modulul Eagle, iar amândoi au început să țopăie lent, ca niște canguri obezi, în timp ce Michael Collins orbita cu Columbia deasupra lor. După ce au înfipt steagul american, lăsându-l să stea țeapăn, fiindcă de fluturat n-avea cum, astronauții au vorbit la telefon cu președintele Nixon, o convorbire de foarte lungă distanță – cu tarif normal? Rușii, învinși în întrecerea Soyuz-Apollo își rodeau unghiile de ciudă, la fel și celelalte țări socialiste prietene, dar din alte motive. Toate erau invidioase pe români, singurii care au putut urmări în direct evenimentul!

În 21 iulie 1969, pe la zece seara, când vocea lui Andrei Bacalu a umplut sufrageria unei case din Brașov, de pe strada Lungă, până și mama a lăsat vasele în bucătărie, să le spele mai târziu, și a venit lângă noi să se uite, fiindcă, nu-i așa, filmul ăsta nu-l mai văzuse – nici ea, nici nimeni.

A fost o clipă când inima planetei a bătut la unison, așa cum două decenii mai târziu românii au întors spatele trecutului – poate nu toți, dar cei care contează. Când americanii răscoleau colbul Lunii, Ceaușescu era încă popular, iar socialismul avea față umană. Partidul oferise românilor spectacolul aselenizării din loja întâi. Cine mai era ca noi? La fel ca strămoșii noștri romani, aveam pâine, aveam și circ. În magazine nu lipsea mâncarea, iar toți dădeau cu sapa în câmpul muncii, deși cam fără tragere de inimă. Trăiam într-o bulă a istoriei, așteptând ba să ne salveze americanii, ba să uite rușii de noi. Când erau tineri, părinții mei sperau să vină yankeii. Dar nu veniseră, erau foarte ocupați, poate își plănuiau de pe atunci excursia pe Lună. Ei făcuseră istorie, noi ne uitam de pe margine – cu jind, cu speranța că o să vină soarele și pe strada noastră, iar steaua cea roșie o să apună fără fasoane. Între timp, ne bucuram în secret de necazul rușilor, care pierduseră iarăși o cursă după cea a înarmărilor, chiar mai importantă.

Fiecare dintre oamenii care urmăriseră coborârea pe Lună din casele lor, pe televizoare color sau alb-negru, și ceilalți vecini ai lor de pe planetă, trei miliarde cât erau pe atunci, a primit-o în felul său. Unii s-au îndoit, ca Toma Necredinciosul, alții s-au simțit privilegiați; fusese un eveniment unic într-o viață și iată, îl văzuseră întâmplându-se – e drept, nu cu ochii lor, ci ai camerelor de filmat. "Cerul e limita", suna o vorbă a americanilor, rămași din Vestul Sălbatic cu nostalgia cuceritorilor de noi teritorii. Acum hotarul se lărgise, Luna era o insulă, nu o Ultimă Thule, iar dincolo de ea se aflau lumi nenumărate, gata să ne primească. Cei trei astronauți nu dăduseră peste vreo farfurie zburătoare în Marea Liniștii, dar invadatorii se pricepeau de minune să se ascundă, așa cum învățasem din serialul despre isprăvile lor pe Pământ.

Câte un episod îmi plăcea atât de mult încât, de îndată ce închideam ochii, mi se derula din nou înapoia pleoapelor, pe un fel de ecran – nu unul mic ca al televizorului, nici panoramic ca la cinema Patria, ci cât o lume care mă înghițea cu totul. Deveneam din spectator martor, iar câteodată actor. Iar povestea... Era și nu prea ce văzusem. Câteodată părea să se continue, primind un final la care regizorul cu siguranță nu se gândise, alteori schimbam distribuția, devenind eroina ce îl scotea din belea pe detectivul cel frumușel și ghinionist. La fel s-au petrecut lucrurile în noaptea coborârii pe Lună. Fusese o transmisie directă, nu o ficțiune – dar încă nu înțelegeam diferența și, oricum, nu mi-ar fi păsat. Era o aventură din care voiam, trebuia să fac și eu parte. Neapărat!

Cum nimănui nu-i ardea de dormit, ai mei au rămas să îl asculte pe Andrei Bacalu, care comenta ce văzuserăm cu toții. Eu însă nu voiam un epilog ci un va urma, așa că m-am dus cuminte la culcare. De la șase ani aveam camera mea, pe care o împărțeam cu prieteni imaginari și cărți de aventuri sau de călătorii, citite la lumina veiozei. De data asta, îmi pusesem în gând ceva mai ambițios decât o lectură ce nu își avea locul în programa școlară sau decât un simplu vis: o punere în scenă.

Am scos din dulap pătura din păr de iac, adusă de tata de la Chișinău, două cergi groase țesute de bunica la război și plapuma cu care mă înveleam după căderea zăpezii. Era de-ajuns? Da, pentru iernile de pe la noi, chiar una din Siberia ori de la Polul Nord. Dar pentru frigul cosmic? Nu eram convinsă și am mai pus niște cuverturi, velințe, o blană de oaie, deși ultima nu acoperea decât vârful igluului pe care îl construisem strat cu strat.

La sfârșit, m-am vârât înăuntru, cu oarecare greutate, ca un viermișor ce își săpa tunelul printr-un măr. M-am așezat pe spate, cu genunchii îndoiți, ca să salt învelișul și să pot ajunge la butoane. Eram singură în modulul Vulturul, coborând vertiginos spre suprafața Lunii, iar restul echipajului rămăsese în Columbia, să îmi aștepte întoarcerea.

Știam ce trebuie să fac: să cobor treptele și să înfig steagul românesc, ori mai bine pe cel cu stema Brașovului – coroana peste copacul cu rădăcini ramificate va da bine la televizor –, apoi să rostesc niște cuvinte profunde care să pară că îmi veniseră chiar atunci pe buze. Încă nu găsisem ceva potrivit, simplu și genial, o frază menită să ajungă în manuale și să o repete cu mândrie toți copiii lumii. Poate "J’y suis!" cum zicea cavalerul Lagardère – adică "iată-mă!", hop și eu pe Lună în urma americanilor.

Toate astea îmi treceau prin cap și câte altele, de care nu-mi mai aduc aminte, în vreme ce apăsam pe manete și butoane, uitându-mă prin hublou cum Luna creștea, se umfla, își desfăcea craterele cu nume de regi și regine, promontoriile cu nume de sfinți, mările și oceanele cu denumiri latinești, craterele botezate după astronomi sau matematicieni. Coboram prea repede ori poate Luna se năruia peste mine, tot mai strălucitoare, mai aproape, până ce...

Sunt mări adevărate pe Lună? Nu, doar găleți de piatră cât Ardealul, pline cu un praf în care, în loc de vrăbii, se scaldă meteoriți. Atunci ce simțeam ud pe frunte, pe obraji? Și de ce se hâțâna Vulturul de parcă îl prinsese un Arheopterix în gheare? Poate că dinozaurii nu pieriseră cu toții, scăpaseră câțiva, refugiindu-se pe Lună. O nouă zguduitură m-a făcut să deschid ochii, nu către astrul nopților, ci spre chipul palid al mamei. Mă scutura de umeri, țipând la mine să mă trezesc, în timp ce tata venea în goană din baie, aducând comprese reci, gheață și oțet. Mama îmi freca tâmplele, cu lacrimi de ușurare în colțurile ochilor, vorbind la fel de fără șir ca nălucirile mele dinainte, însă până la urmă am înțeles: iarăși o făcusem de oaie, cum zicea bunica.

Mama terminase treaba în bucătărie, apoi venise, ca-n fiecare seară, să vadă dacă eram bine învelită. Eram – și încă cum! Când a dat la o parte mormanul de cergi, pături, cuverturi și velințe m-a găsit transpirată în așa hal încât pijamaua mi se lipise de piele. Cum de nu mă înăbușisem?

— Ai uitat să pui și covorul peste tine, a încercat tata să o dea pe glumă.

N-a ținut. Mama era supărată: pe americani, pe Lună, pe Andrei Bacalu, pe tata, dar mai ales pe ecranul alb-negru și purecos.

— O săptămână nu te mai uiți la televizor!

— ... decât la desene animate, a îndulcit tata pilula.

Mickey Mouse? Aveam unsprezece ani, nu patru! Dar... putea fi mai rău. M-ar fi putut pune să urmăresc emisiunile pentru copii, Daniela și Așchiuță sau Mihaela, Miaunel și Bălănel. Asta da pedeapsă!

— Fără filme până duminica viitoare, a rostit tata, apoi, când să iasă, mi-a făcut cu ochiul.

Mama nu văzuse; se aplecase să îmi atingă fruntea, să se încredințeze că nu am febră.

— Somn ușor, mi-a urat.

Fără "vise plăcute, îngerii să te sărute"? Nu erau îngeri pe Lună, doar, poate, extratereștri. Care vor invada din nou Pământul duminica viitoare, cu nătăflețul David Vincent ținându-se după ei ca un cățel, dar ajungând mereu prea târziu. Până atunci mai erau șase zile, destul ca mamei să îi treacă supărarea. Chiar dacă o să ne prindă pe mine și pe tata uitându-ne la vreun film, n-o să ne certe. O să privească micul ecran clipe lungi, apoi o să se întoarcă în bucătărie, lăsând să plutească în urmă-i, ca trena unei comete, cuvintele de totdeauna.

— Filmul ăsta l-am mai văzut....