Revistă print și online

Primăvara venea din iulie...

E iarnă, sărbătorile au trecut iar părinții mei se pregătesc deja de venirea primăverii. Aș spune că pentru mine părinții mei sunt vestitorii primăverii, nu ghioceii... Dar parcă vine prea repede primăvara la noi în familie... oricum e bine pentru că dacă ne apucăm de lucru de pe acum nu vom mai simți așa din plin greul lunilor ianuarie și februarie, când mama și tata oricum nu fac bani la piață. Așa că ne apucăm de lucru. Totul e planificat cu mult timp înainte, ce model sau modele vom lucra, ce ambalaj vom folosi și cu cât îl vom vinde.

Eu tai sârmă și îndoiesc la colțuri, le fac cant, fac cutii-ambalaj din radiografii.

Mama și tata au pe cineva la spital, la radiologie, au adus acasă câteva sute de "filme", cum le zic ei.

Vrei să știi cum poți transforma o radiografie, indiferent de diagnosticul pe care îl indică, într-un minunat celofan, transparent, de culoare albastru senin?

Îți pui niște mănuși groase de cauciuc, pui la fiert o oală mare cu apă, pui apa într-o albie (cea în care făceam baie), adaugi multă sodă caustică, te vor ustura foarte tare ochii și nările – nu am ce să îți fac. Adaugi "filmele" în soluția caustică și începi să ștergi cu mâna poveștile, cred că în general triste, ale acelor radiografii. Vei face cunoștință cu multe cutii toracice, de diferite mărimi și vârste. După ce îndepărtezi poveștile de pe radiografii vei obține un plexiglas atât de curat că atunci când îl vei ridica și îl vei privi la soare vei simți o bucurie care va cuprinde întreaga familie – că avem ambalaj!

Mama a furat modelul de anul acesta de la o "româncă", o tipă care, după spusele mamei, a făcut mulți bani anul trecut. A cumpărat de la ea un coșuleț – ca apoi, anul viitor, să îl desfacă și să îl replice în sute, mii de exemplare. Coșulețul e făcut după cum urmează: iei un cofraj de ouă, decupezi locașul în care vine fiecare ou, apoi lipești "fund-în-fund" materialele decupate și vei obține un fel de coș, ca să devină complet trebuie să îi lipești o toartă – sârma de care îți vorbeam mai sus. Sârma o învelești în staniol, o îndoiești într-un arc de cerc, o dai cu prenadez la capete și apoi o lipești de coșuleț. Învelești și coșulețul în staniol – pe atunci nu era gluma cu marmota. Adaugi în coșuleț cocă, iar în cocă înfigi flori nemuritoare, floricele artificiale de diferite culori și mărimi și floarea miresei (adunată din vară de pe câmp sau cumpărată). Coșulețul e apoi ambalat în cutia de plexiglas făcută dintr-o radiografie. Ca să finalizezi produsul îi legi o ață de mărțișor. Asta era prin 2000...

Părinții mei fac mărțișoare de când m-am născut. Nu au ratat nici un an. Poate doar cei în care mama era plecată în Italia. Nu mai țin minte, trebuie să o întreb. […] Am întrebat-o, mi-a confirmat că într-un singur an, când era plecată în Italia și muncea ca îngrijitoare, badantă, pentru babe și moșnegi, ca să mă poată ține pe mine la facultate. Dar să nu ne întristăm! Primăvara și mărțișorul sunt despre bucurie, renaștere – noi chiar renășteam din punct de vedere financiar pentru că reușeam să facem "capital" pe care ulterior îl investeam în marfă de la "Europa" sau Dragonul Roșu reușind astfel să mai supraviețuim un an.

Mă gândeam să vă prezint toate modelele pe care le-am lucrat de-a lungul anilor, cred că ar fi interesant, deoarece există o evoluție clară.

Primul model de care îmi amintesc, cred că aveam vreo șapte-opt ani, e cel cu "bilă". Avea tata o ștanță de bronz sau fier, nu știu exact, în formă de floare. Făceai o gaură într-o buturugă cu o bilă de rulment care avea sudată de ea o sârmă groasă cu un mâner. Așezai bila pe buturugă și băteai cu ciocanul până se forma o gaură cât jumătate din bilă. Apretai un material textil, apoi cu ștanța așezată pe material începeai să tai florile. Scoteai din ștanță materialul textil de acum în formă de floare, apoi, cu bila încinsă așezai fiecare petală deasupra găurii de care ți-am spus. Apăsai cu bila pe fiecare petală și obțineai la final un boboc. Apoi trebuia să vopsim florile și bobocii în diferite culori, le făceam și "degrade". Cum? Puneam colorant și spirt într-o farfurie și apoi, cu un băț învelit într-un capăt cu vată, coloram fiecare petală. Mii de bucăți.

Mama îmi povestește că aveam vreo câțiva ani (au repetat mai mulți ani la rând modelul ăsta) și săream în aceste flori...

Un alt model este cel cu florile de lac, vechi și ăsta. Foarte pretențios. Și toxic. Iei un băț, îi faci câteva scobituri sau îl cioplești până îi dai o formă care se semene cu o petală de ghiocel, să spunem. Treci apoi o sârmă de câteva ori peste el, în funcție de câte petale vrei să aibă floarea ta. Scoți apoi toată tărășenia de pe băț și începi să îi desfaci și să îndoi la mână fiecare petală. Ai obținut astfel o floare din sârmă. Iei lac din acela cu care se dau podelele, îl colorezi, îl diluezi cu "tiner" (thinner) și introduci apoi floarea din sârmă în lacul diluat. Vei obține astfel o floare din lac, poate fi mov, roz, roșie, albastră, ce culoare vrei tu și crezi că se pretează clienților tăi. Toată casa era plină de sârme pe care stăteau atârnate aceste flori de lac la uscat. Ce jale era când se spărgea lacul unei petale... Plângeam și noi odată cu floarea, floarea pentru petala ei, noi pentru bani.

E vară, 1997 sau 1998, tata mi-a adus din Ungaria un sacou de catifea albastru, regal - are un miros de care îmi aduc aminte și acum. Îmi dau seama că era de fapt mirosul specific hainelor second-hand din Germania. Îmbrăcat cu sacoul acesta am una dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea de copil, dar despre aceasta cu altă ocazie, acum mă concentrez pe mărțișoare. Ne-a mai adus și niște trandafiri din material textil, minioni, de fapt, mamei, ca model. Mama a desfăcut trandafirul (observați paternul replicilor mamei) și l-a recompus. De data aceasta primăvara a venit din iulie sau august. Mergea doar tata la piață cu marfă, mama rămânea acasă să lucreze pentru Mărțișor... Dintre surorile mele, doar Dana, cea mai mică a învățat să facă replica perfectă a trandafirului, eu și Gigi nu... nu avem talent. Aici nu se mai lucra cu ștanța sau cu matrița, totul era manual! Trandafirilor le trebuiau tulpiniță, așa că îi legăm cu o sârmă pe care o îmbrăcăm apoi în hârtie verde, creponată. Din nou mii, cinci, șase. Din iulie până în februarie. Toți, mama și Dana fac trandafirii, eu și Gigi legăm tulpinile, tata ambalează.

Pe 25 februarie, când să ieșim la vânzare, au venit toate neamurile lu’ tata de la Simileasca, Buzău, cu marfă, lângă noi. Dorm la noi, vând lângă noi. Au mărțișoare din flori artificiale, de la Europa. Mama nu a cumpărat din astea că nu avea bani. Am rămas cu marfa, am vândut mașina, avem din nou capital.

Una din amintirile de care nu pot să mă desprind, chiar dacă acel an a fost mai greu și poate a schimbat un pic sensul familiei noastre, este aceea când stau la vânzare alături de mama și surorile mele și încasăm toți odată bani. Pe chipul fiecăruia e o bucurie, intrăm pe rând în magazin, fiecare își cumpără ce suc sau dulciuri vrea. Am reușit. Există speranță. Pentru încă un an. Să mergem la școală.

În ultimii ani luăm mărțișoare gata făcute, de la chinezi, Dragonul Roșu. Anul ăsta e bisect și ne dă un pic peste cap, e o zi în plus de vânzare sau de așteptare. Mama l-a sunat pe Liviu: " – Ne-am nenorocit! Au băgat mărțișoare și la Kaufland!"


 

Adrian FURTUNĂ

Doctorand în sociologie, pe domeniul memoriei sociale a sclaviei romilor, a publicat o serie de articole despre istorie orală & sclavie, un subiect predilect fiind deportarea romilor în Transnistria. Dintre volumele sale amintim Cultura romă între "bărci de carton" și realitate (eng. 2015); Romii din România și Holocaustul. Istorie, teorie, cultură (2018); Sclavia romilor în Țara Românească. Fragmente de istorie socială. Vânzări de copii / donații. Căsătorii. Cereri de dezrobire (2019). Printre altele, este director al Centrului de Cercetări Culturale și Sociale "Romane Rodimata".