nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

4 întrebări și 4 poeme cu Andrei Novac

După o antologie personală, "De mâine suntem pământ fierbinte" (prima ediție, Editura Paralela 45, 2021, ediție cartonată, Editura Vellant, 2022), din toate volumele sale de la debut încoace, mai exact 20 de ani, Andrei Novac a revenit anul trecut cu un volum nou. Ca un fel de reset, dar fără să-și schimbe stilul, avem de a face cu o discretă rafinare a discursului și repunerea în termeni a temelor sale consacrate. El rămâne la distanță de poezia confesivă și de prea multe ori autobiografistă a ultimelor generații, concretă și atentă la detaliu, mai degrabă îl poți pune în legătură, printr-o linie punctată și tare lungă, cu poezia modernistă italiană, undeva în prelungirile digitale ale lui Montale sau Ungaretti, într-un teritoriu greu accesibil, unde emoția e bine codificată. Îți trebuie în primul rând timp, un buffer zone temporal și sentimental, un interval în care să lași după tine amănuntele zilei, prizele cotidianului, să lași în urmă obișnuințele de citit și amănuntele personale, să te așezi într-un fel de spațiu gol, în care nu mai ai repere decât contururi și umbre, apoi să înaintezi încet, cu fiecare vers, și din când în când să te odihnești fără să te gândești la nimic.

Am încercat acest traseu pentru "Lumea ta, Carnea mea, oasele noastre" (Editura Litera, 2022), unde stațiile de oprire ale textului sunt ocupate de desenele lui Mircea Cantor, și am încercat să găsesc răspunsuri la câteva întrebări.

Augustin Cupșa


Dragă Andrei, am citit în mai multe feluri volumul tău recent, la un moment dat eram preocupat să găsesc urmele unui pact cu realitatea imediată și prima pe care am găsit-o a fost o cutie de Coca Cola, undeva după prima treime a cărții. Apoi am mai găsit câteva repere spațiale - intersecția semaforizată de la Universitate, București și Constanța, ca orașe, și cam atât. Dacă un AI va face o analiză statistică lexicală a poemelor tale, ar putea da ca rezultat sub 1% suprapunere peste realitatea primă. În schimb s-ar putea să se încurce serior în realitatea secundă, profundă. Unde se produce și unde se petrece poezia ta? De la primul volum încoace cum s-a schimbat motivația ta de a scrie? Care sunt temele care te atrag mai mult acum decât pe vremuri?

Poezia mea se produce și se petrece în realitatea de azi. Nu consider că spațiul contemporan poate să fie definit doar de un anumit lexic de cuvinte. Realitatea este una singură și ea este definită de felul nostru de a fi, nu de cuvintele pe care le folosim sau de lumea definită prin prisma realităților lor. Realitatea nu este doar apanajul cuvintelor dure, a imaginilor date de lucruri ale prezentului. Realitatea este definită, în egală măsură, și de stări și de sentimente. Însușirea, pur și simplu, a unor cuvinte, nu denotă decât slăbiciuni și, din păcate, de cele mai multe ori, o dorință acută de a ieși în evidență cu orice preț. Lumea nu este definită doar de telefoane mobile, oameni care se droghează, exhibiționism sau vulgaritate excesivă. Lumea are și sensibilitățile ei, care pot și trebuie să fie proiectate mai departe. Realitatea nu trebuie să fie punctată prin precizia acestor sensibilități pe care lumea le are. Realitatea trebuie să fie prezentată și prin lucrurile puternice care stau la baza structurii ei valorice. Poezia mea definește lumea pe o anumită structură de la care nu vreau și nu cred că trebuie să mă abat. Forța ei este tocmai structura mea de valori. Sursa de inspirație este lumea în care trăim fiecare dintre noi. Ea nu este definită decât de lucrurile esențiale și de banalitățile din fiecare zi și de șansa noastră de a merge mai departe, de a ocoli moartea și repercusiunile ei până la un moment dat. Poezia nu e scrisă de poeți. Poeții, în schimb, trebuie să fie definiția unei poezii care trăiește, este vie și nu e definită cumva de trucajele lumii în care realitatea nu poate să inspire, ci doar să blocheze, într-o anumită măsură, sursele poeziei de viață. A scrie devine singura sursă reală de eliberare, singura posibilitate prin care o persoană poate să meargă mai departe, să susțină cu toate argumentele necesitatea existenței sale. A scrie este despre o bucurie pe care nimeni nu poate să o definească concret. Limitele noastre sunt limitele posibilităților noastre de a ne imagina că lucrurile nu se opresc niciodată aici. Putem și trebuie să mergem întotdeauna mai departe, iar poezia ne oferă, întotdeauna, posibilitatea de a avea satisfacția acestui echilibru. Motivația de a scrie nu trebuie căutată. Întotdeauna scrisul trebuie să te caute pe tine, în așa fel încât, din foarte multe puncte de vedere, lucrurile nu s-au schimbat. Au rămas la fel. Bucuria trebuie să fie cuvântul de ordine. Bucuria este cea care nu dăruiește și ne deschide toate oportunitățile pe mai departe. Așadar nu există nici un fel de riscuri care să se abată asupra acestei situații și de acum înainte. Așa cum am spus, poezia este un cumul de valori, care nu trebuie să se orienteze către o piață de interes. Toți cei care creează, o fac cu sentimentul necesității mesajului pe care îl transmit, nu pentru azi, nu pentru mâine, ci pentru totdeauna. Altfel, lucrurile n-ar mai avea nici un sens. Poezia se află ascunsă și în mintea și sufletul celor care nu o cunosc, celor care o bănuiesc sau înțeleg fără să conștientizeze existența ei. Poezia este oglinda lumii așa cum o vedem noi azi și așa cum credem că lumea, care va veni, trebuie să perceapă realitatea noastră cotidiană.


Am remarcat că volumul de față are nu doar o structură tripartită – lumea ta/carnea ta/oasele noastre – această secvență implică și un parcurs, e o secvență în trei timpi, iar când citești poemele poți să remarci și o gradație a limbajului poetic. În primele două "scene" moartea e peste tot prezentă, dar niciodată pomenită, te joci cu ea, o provoci, îi dai ocol sau o implici prin contraste – sunt lucruri care se termină, lucruri care au fost, un tren care pleacă târziu, umbre, o respirație care nu e sacadată, de abia în ultima parte, a oaselor, moartea "își intră în drepturi". Ce poate să facă poezia în fața morții? Poate să o înfrunte sau să o demaște? Să o includă sau o pună între paranteze?

Moartea nu poate să fie ocolită. Este singura certitudine care vine prin urma vieții. Poezia poate să fie așa cum spune George Banu despre volumul meu Prin închisori și prin libertate. "Face din moarte un nou început", o moarte care nu e niciodată una totală, e o încetare a formei fizice a sufletului. Moartea este o stare de fapt continuă, ea nu începe și nu se oprește niciodată. Lumea fiecăruia dintre noi stă de fiecare dată sub semnul inevitabil al morții. Tot ce înseamnă viață este, într-un fel sau altul, definit de moarte. Lumea fiecăruia dintre noi nu poate să existe fără moarte. Poezia poate sensibiliza moartea, o poate face suportabilă.


Ziceam mai sus, în 2021 ai tipărit antologia personală "De mâine suntem pământ fierbinte" care cuprinde o consistentă intervenție grafică a artistei Flavia Lupu, acum ai continuat dialogul text-imagine cu Mircea Cantor. Cum a fost să lucrezi cu fiecare dintre ei? Cum se desfășoară o astfel de colaborare? Grafica e ca o ecranizare a poemelor? Sau fiecare merge pe drumul său și la un moment se întâlnesc pe parcurs? De ce e importantă imaginea pentru textul tău? Poate și pentru că practici o poetică intens abstractizată?

Colaborarea mea cu artiști vizuali este puțin mai veche. Încă din anii 2000, atunci când am debutat, am folosit imagini ale unor lucrări ale artistului vizual optzecist Sorin Novac. Apoi, în 2011, am colaborat la apariția unui volum la Editura Brumar din Timișoara cu artistul Mihai Zgondoiu. La fel ca și în cazul antologiei, cât și la cele mai recente cărți publicate, am crezut și cred că poetul trebuie să acorde credit absolut artistului vizual. El este cel care definește practic cartea din punct de vedere vizual. Desigur că, toate aceste lucruri vin ca urmare a lecturii fiecărui volum. Așadar, cred că ei se întâlnesc undeva pe parcurs. Grafica este într-adevăr definiția vizuală a poemelor. Imaginea este importantă, poate la fel de importantă ca și textul. Poezia are nevoie de vizibilitate într-o lume care nu o mai cunoaște și nu o recunoaște, cu toate că trăiește prin prisma ei. Cred că modul în care arată o carte de poezie este, în mare măsură, și cel care poate să stabilească succesul unei astfel de cărți. Cred că produsele culturale trebuie să fie racordate și la necesitatea care există pe piață, în ceea ce privește receptarea lor. Cineva trebuie să intermedieze și această legătură dintre public și poezie. Și cred că un artist vizual este cel mai indicat să reconcilieze această relație.


Pământul apare peste tot în versurile tale, uneori e un concept, alteori e un simbol, într-un fel e și un instrument de construcție, linia orizontului care pe foaie desparte ceea ce e dedesubt de ceea ce ni se înfățișează, ceea ce a fost de ceea ce este. Care este însă pământul tău material? Locul unde te-ai născut și ai crescut? Acum stai în București. Ce îți lipsește cel mai mult de acasă?

Locul în care m-am născut este cumva locul care a definit structura mea esențială de valori. Am crescut văzând pe geam Coloana Infinitului. Nu pot să spun că-mi lipsește ceva anume, probabil oamenii care compuneau lumea în care m-am născut și am crescut. Doar că una din formele prin care moartea se exprimă în timpul vieții unui om e dată tocmai de dispariția unora dintre cei care compun universul fiecăruia dintre noi. Lumea se schimbă, capătă întotdeauna alte și alte forme. Într-un fel sau altul, pentru mine Bucureștiul este unul dintre locurile în care mă simt întotdeauna acasă.


4 Poeme


lumea ta/carnea mea/oasele mele

din pământ sunt făcute toate,

carnea vieții tale,

o umbră care umblă prin sângele tău

vie,

transparentă,

clară,

spațiul meu prin care străbat:

un oraș,

o lume,

un timp,

când vocile dorm,


oasele mele trăiesc în mine,

au viața lor,

nasturi,

lumea ta,

carnea mea,

moartea și viețile noastre.


despre copilărie

mă sprijin pe visele mele,

am îmbătrânit și orașul s-a deformat definitiv,

stau ascuns de mine,

singurătatea este singura certitudine,

frumusețea mă sperie,

mă face să îmi pun mâinile la urechi și la ochi


atât de sus nu o să urc niciodată,

deși, întotdeauna m-am uitat doar în sus


timpul din fața noastră se desface ca niște ațe colorate,

la fel ca mânușile copilăriei mele,

uneori roșii, alteori galbene sau albastre


ca un timp din care nu aștepți nimic.


dimineața dintre furtuni

fără țigări stinse în balustradă,

ploi pe care le ghicești noaptea,

o rostogolire într-un spațiu străin,

ferestre răsturnate peste draperii și perdele


o tensiune care crește mereu,

același lătrat de câine rătăcit prin propia ta viață,

oameni care merg pe lângă alți oameni

o oboselă egală cu anii care au trecut


fără țigări stinse,

fără amintiri,

fără spații de refugiu,


o tensiune care crește mereu.


despre alte anotimpuri

când plouă peste cimitire,

inevitabil mă gândesc la frumusețea ta,

siguranța noastră

este dată tocmai de străzile

peste care mergi rotunjind cu umerii tăi lumea


când ninge cade toată rugina din noi,

la fel se ridică crucile,

la fel mor oamenii.


frumusețea ta este proiectată peste ochii mei

din care țâșnesc toate tramvaiele și toate avioanele,

când ninge peste cimitir te visez inevitabil pe tine.

Augustin CUPȘA

S-a născut în la 1980, Craiova. Este autorul romanelor Perforatorii (2006) și Așa să crească iarba pe noi (2017), precum și al unor volume de proză scurtă ca Profesorul Bumb și macii suedezi (2009) sau Marile bucurii și marile tristeți (2013, 2021). De asemenea, Augustin Cupșa a câștigat câteva premii pentru scenarii de film și a avut mai multe colaborări cu HBO. Absolvent de medicină, s-a specializat în psihiatrie și a practicat atât în România, cât și în Franța.