Cerul e cenușiu ca obrazul unui înecat. Din văzduh se cerne o perdea de gheață. La fiecare pas te lovești de ace nevăzute care-ți înțeapă obrajii. Soarele e șters, poți crede că vezi luna plină și distantă.

Merg hotărât. Azi e ziua care se cere pe sine, care nu mai poate fi amânată! Am citit mult despre crime reale și închipuite, am văzut sute de ore de filme și documentare. Un detaliu le leagă pe toate: dorința criminalului de a se distanța de victimă, de locul faptei, de orice suspiciuni. Construirea de alibiuri elaborate e un castel din cărți de joc suflat de vânt. Ficțiunea e periculoasă pentru că naște ficțiune.

Înțeleg patima, țepii din sânge care cer răzbunare. Setea care te îmboldește să te înfigi într-o carne străină. Cunosc balaurul care vrea să despice capul altuia, să lovească până face terci toate punctele acelea minuscule care nasc teamă, dezgust, dorințe.

Dar prefer să rămân la distanță de toate astea. Îl umăresc, îi știu obiceiurile. Îi cunosc traseul de zi cu zi. Știu ce mănâncă și cum gândește. Însă am făcut diferența între țelul meu și ficțiune. Asta îmi permite să urmăresc un plan clar, fără patimă.

De exemplu, n-o să mă feresc de locul crimei. N-am de ce să valsez cu polițiștii, să mă trezesc prins, treptat, într-o plasă de suspiciuni. Prefer să fiu suspect de la început. Trebuie doar să mă țin tare până acolo.

Sunt la locul crimei pentru că am fost chemat. Am primit mesaje cu ora și locul de pe un număr misterios. O cartelă și un telefon oarecare, ajunse deja la groapa de gunoi. Mi se înscenează totul. Arma crimei nu există. Doar eu acolo, spectator șocat. Toate indiciile arată spre mine, dar cum să mă acuze? Oricât m-ar trage de limbă, n-au ce să mai scoată. Pufnesc în râs când îmi imaginez scena asta.

Important e să nu mă înduioșez înainte de toate astea, să nu-mi apară în piept mângâierea moale și ademenitoare a vinovăției. Să nu mă scufund în apa călâie a milei!

Intru în fabrica părăsită printr-o spărtură în gard. Înaintez cu grijă printre dărâmăturile înghețate. Intrarea în hala principală se cască precum o rană veche. Într-acolo merg.

De ce l-am ales tocmai pe el? Aș putea să vorbesc zile întregi despre pornirile lui bolnave, despre privirea în care sclipește oțelul perversității, despre fruntea demonică sub care colcăie armate de viermi fojgăitori. Dar ar însemna să mă pierd în lumea patimei, să încep să țes ficțiuni care nasc alte ficțiuni. L-aș putea salva și în felul ăsta aș condamna atâția nevinovați. Îi spun El și atât. Un El care astăzi sfârșește!

În hala părăsită, lumina rece e tăiată în fâșii de pereții sparți și ferestrele căzute într-o rână. Urc pe scările șubrede spre ultimul nivel. Pe margine se întinde un brâu îngust, folosit de cei care reparau macaralele funcționale cândva.

Înaintez. Am ajuns pe mica alee metalică, aproape de tavan. Un pas, apoi încă unul. Puntea e dintr-o tablă găurită, iar prin micile orificii cad fuioare de praf.

Încă un pas. Întind piciorul. Șuruburile se desprind. Tăblia metalică se lasă. Aud cârâitul. Secundele se desfac în felii, inima-mi bate în afara pieptului. Și telefonul îmi atârnă greu în buzunarul pantalonilor. Nu-l mai pot apuca să scriu vorbele de adio, să recunosc. Așa îi salvez pe alții și îi păstrez și lui amintirea curată. Mie... Eu... Văd gesturile de până aici, șuruburile desfăcute de mâna mea, mereu cu mănuși, apelurile misterioase și chemarea.

Suflul neființei îmi îngheață pielea. Dau să mă agaț de vreo poveste, de o intrigă cât de firavă. Dar ficțiunea se destramă definitiv în golul de sub mine.