Revistă print și online

De Profundis sau Despre explorarea jumătății întunecate a Grădinii Vieții

"Căci toți ucid, oricât iubesc,

Nu-ncape vreo tăgadă,

Unii ucid c-un ochi hain,

Alții cu vorba nadă,

Cel laș ucide c-un sărut,

Cel brav ucide-n spadă!"[1]


Cred că a existat în viața oricărui cititor pasionat măcar un singur moment, cât de mărunt sau fulgerător, în care să-și fi închipuit că viața unui scriitor poate fi împăcată perfect cu opera sa. Mă refer, desigur, la acea tentație de a căuta o viață exemplară în spatele unei opere literare exemplare. Dar, vai, cât de rapid și de categoric se risipește fumul acestei iluzii! Adesea e suficientă o simplă căutare pe internet sau răsfoirea unei (auto)biografii. Nu e cazul să disperăm, deși, mărturisesc din experiență, e greu de acceptat ideea că scriitorii din condeiul cărora au ieșit cărțile cele mai scumpe sufletului nostru sunt și ei tot oameni și că porția de har care li s-a dat nu-i ferește nicicum de (s)căderile și de înfrângerile lumii: nimic din ce-i omenesc nu le este, așadar, străin. Ba chiar, după ce ne biruim uluirea și ne domolim de-o părere dezamăgirea, am putea înțelege un fapt simplu: tocmai fragilitatea, rănile, micile răutăți, ambițiile, lașitățile ni-i fac mai dragi și, în orice caz, ni-i pot aduce mai aproape. E drept și necesar să spunem că numita tendință a cititorului este întreținută cumva de veșnica întrepătundere, în câmpul literaturii, dintre spațiul privat, personal al scriitorului și spațiul public, livresc, al cărții. Cum nu de puține ori primul vine și se varsă în cel de-al doilea alterându-l, influențându-l sau determinându-l de-a dreptul, pornirea de-a le judeca la un loc e în parte justificată.

Criticii și istoricii literari vor sări ca arși și ne vor dojeni, supărați că după atâta amar de vreme în care ei și-au tot răcit gura încă se mai face confuzia elementară între autor, narator și personaj. Polemicile recente din spațiul nostru cultural arată că astfel de subiecte nu sunt niciodată cu adevărat încheiate, ele au darul de-a reveni când te aștepți mai puțin. Pe mine mă înduioșează să știu că undeva un cititor își înalță scriitorul preferat pe un piedestal prețios, dar sec, de pe care tot el oarecum rușinat, așa cum te rușinezi de-o înflăcărare copilărească, îl va coborî ceva mai târziu, spre a-l aduce, onest, la statura sa fecundă. Detaliile biografice, de orice fel, n-ar trebui să vină să anuleze o operă ci, dimpotrivă, cu bune și rele, s-o întregească. Dacă pentru un rând s-a suspinat în taină, dacă pentru un vers s-a sângerat în ascuns, atunci ele sunt valabile și nicio notă biografică n-ar trebui să le poată șterge, în contul Artei au fost pe deplin achitate iar scriitorul nu pot fi trecut la restanțieri.

Iată incipitul celebrei scrisori, "De profundis"[2], pe care Oscar Wilde (1854-1900) i-o adresează iubitului și prietenului său Alfred (Bosie) Douglas, cel ce avea să-i distrugă, după cum singur arată, nu numai viața personală ci și Arta:

"Dragă Bosie,

După o lungă și neroditoare așteptare, am hotărât să-ți scriu eu, atât de dragul tău cât și de al meu, căci n-aș vrea să cred că am trecut prin doi ani lungi de temniță fără să fi primit niciodată un rând de la tine, ori măcar vreo veste, vreun mesaj, altele decât cele care mi-au produs suferință. Nefasta și profund deplorabila noastră prietenie s-a sfârșit în ruine și oprobriu public pentru mine, deși amintirea vechii noastre afecțiuni îmi este adesea aproape, iar gândul că dezgustul, amărăciunea și disprețul vor lua pentru totdeauna în inima mea locul pe care odinioară îl avea dragostea mă întristează cumplit...".

În numai trei ani intenși, relația dintre ei îl ruinează complet pe autorul "Portretului lui Dorian Gray", culminând cu o condamnare de doi ani la temniță. Scriitorul își pierde astfel nu numai familia, soția și cei doi copii, ci și bunul renume, toată averea și mare parte din prieteni. Astfel, scrisoarea este în aparență, așa cum era de așteptat, o lungă și tragică rememorare a evenimentelor care au marcat legătura lor tumultoasă. Pe măsură ce lectura avansează descoperim însă că de fapt acest text este mai mult decât contabilizarea, cu atât mai dureroasă cu cât este făcută chiar din infernul închisorii, a momentelor de tensiune și conflict, mai mult, deci, decât o revărsare furioasă și oarbă a unei inimi zdrobite. Ba, din contră, semn de mare rafinament intelectual și moral, tonul de reproș se transformă ușor, ușor într-unul împăcat, disprețul și dezgustul sunt lepădate și în schimb este îmbrăcată haina izbăvitoare a recunoștinței și a iubirii. Dar asta numai după ce, "un anotimp întreg", Wilde a fost silit să guste pe rând din " eșecul, dizgrația, sărăcia, tristețea, deznădejdea, suferința, lacrimile chiar, cuvintele întretăiate ce ies de pe buzele durerii, remușcările care te fac să pășești pe spini, conștiința care condamnă, înjosirea ce pedepsește, nefericirea ce-și pune cenușă în cap, chinul ce-și alege pânza de sac drept veșmânt și îsi toarnă singur fiere în băutură..."

E tulburător să citești următoarele rânduri scrise de un om care a făcut din stilul său luxos și rafinat de viață un model de urmat în epocă: " Ți se va părea ciudat că pâinea uscată ar putea fi o delicatesă pentru cineva. Te asigur că pentru mine este într-o asemenea măsură, încât la sfârșitul fiecărei mese mănânc cu grijă și ultima firimitură ce rămâne pe farfuria mea de tablă sau care cade pe prosopul aspru pe care-l folosim drept șervet ca să nu murdărim masa; și nu fac acest lucru de foame-acum primesc suficientă mâncare -, ci pur și simplu ca nimic din ce primesc să nu se irosească. Așa trebuie înțeleasă iubirea."

Dar cea mai usturătoare osândă pentru acest genial artist nu a fost privațiunea fizică sau materială, ci rușinea, umilința de-a fi fost nevoit să ceară ajutorul Societății și de-a primi din partea ei, a celei pe care n-a contenit s-o sfideze și de-a cărei poleială ieftină și-a râs cu atâta inteligență și finețe, verdictul nefast. Osânditul iese în acest chip transfigurat, înălțat spiritual din închisoarea căreia îi dedică o încântătoare și mușcătoare baladă, liber să se îndrepte spre o "Viață nouă " care " nu este, desigur, câtuși de puțin o viață nouă, ci pur și simplu continuarea, prin dezvoltare și evoluție, a vieții mele trecute."

Textul poate, și cred cu tărie că trebuie, să fie citit ca o mărturie pentru Umanitate : " ... dacă aș fi fost eliberat în mai, cum am încercat, aș fi părăsit locul ăsta urându-l pe el și pe fiecare funcționar din el cu o înverșunare ce mi-ar fi otrăvit viața. Am stat un an în plus în închisoare, dar Umanitatea a fost întemnițată alături de noi toți, și acum când voi ieși îmi voi aminti întotdeauna de câtă bunătate am avut parte aici de la aproape toată lumea…". Nu încetează să mă surprindă cu câtă delicatețe speranța, nădejdea salvatoare pot străbate, precum o rază luminoasă, mizeria, suferința și chinul făcând din stânca rece a disperării și a căderii un monument al iubirii și al înălțării. Aceasta rămâne, așa cum ne încredințează atâția dintre cei ce au gustat veninul vieții, o taină a suferinței atât de splendidă încât putem mărturisi împreună cu Oscar Wilde ca pe un imn de izbândă că "orice fărâmă de frumusețe a vieții… este adăpostită în vreun moment de capitulare, înjosire și umilință."


[1] Oscar Wilde, Balada închisorii din Reading, trad. Liana Alexandru, Editura Humanitas, București, 2023.

[2] Oscar Wilde, De Profundis, trad. Luana Schidu, Editura Humanitas, București, 2017.

Florin PÎNDARU

Absolvent al Universității din București, jurnalist, scriitor.