"Primul lucru de menționat este că în vinele fiului meu curge sânge de irlandez rebel, de cuceritor spaniol și de argentinian patriot. Este evident, Che a moștenit trăsăturile neastâmpăraților noștri străbuni."

Ernesto Guevara – despre Che Chevara

......

— Aleluia!

— Aleluia!

— I-auzi una!

— I-auzi două!

— I-auzi anu’ optzeci și nouă:

— când vor face plopii pere

— ... și răchita micșunele!"

— când va exploda ca tunu’

— ... mămăliga și ceaunu’.

— Aleluia!

— Aleluia, tăticule!

Se opriră din hăulit îmbrățișându-se strașnic și sărutându-se pe câte amândoi obrajii cu zgomot. Apoi, nădușiți de fervoarea jocului, își reluară locurile în jurul mesei pe care era postat un televizor. Fiecare acum își stingea fierbânțeala turnându-și dintr-o carafă plină cu vin roșu. Cel mai tânăr își aprinse și o mahoarcă.

— Tăticule, de terminăm cu comuniștii, eu să știi că mă-ntorc la țară.

— Păi și ce? Nu vin și eu cu tine?

În răstimpuri prin tocurile șubrezite ale ferestrei, în mica bucătărioară, pătrundeau dinspre bulevard, odată cu șuierul gerului, zgomotele unei mulțimii agitate. La televizor un nonstop de comunicate: "Facem apel la toți cetățenii, la toți cei cu inima română să vină la televiziune! Să vină, să apăram...".

Bărbații ascultau cu moacele prinse în pânza imaginilor transmise cu sonorul la maxim. Din când în când, cel tânăr apuca să răsufle din țigară scoțând largi rotocoale de fum.

— Măi da’ bine îi mai stă lu’ ăsta. E ca și dat în mă-sa’. Comisar, de’. Și de are și de nu la costum armă, ăsta tot a comisar miroase.

— Comisar, tăticule, vezi bine!

Orele treceau cu gerul zgâriind în ferestre și cu cei doi tăifăsuind. Așa le era obiceiul: să vorbească și să golească după o carafă, altă carafă. Obicei vechi, ăsta, ca tata și cu fiul să-și stingă reciproc arsura cuvintelor, în special iarna, cu vin pregătit de din toamnă. Lubrefiată, mintea celor doi începea și ea de-acum a se învârti pe noi rulmenți.

— Măi Milică, mi-e frică de mă-ta’. Ce-o fi de capul ei, singură acolo la țară și fără să știe de tot ce se întâmplă. Că n-are, mă, și ea acolo, săraca de ea, barem un televizor.

— Stai liniștit matale, că ea o fi deja la vărul Vasile...

— De-i acolo, asta înseamnă că-s doar ele două, tot singure, ea și cu a lu’ Vasile. Că de l-a prins vestea pe Vasile în cârciumă, ăsta o mai ajunge acasă peste-o săptămână... mai ales cum e el, cu boală la comuniști. Dracu’ o știe ce-o mai face nebunu-n sat. Ăla îți zic, că-i beat acu’ de nici calul nu-l mai recunoaște.

— Păi cum…da’ de mâine om fi și noi acolo, numa’ stai să-l prindă ăștia pe Ceașcă.

— Să-l prindă, cum nu, da’ bă... mie de una-mi este: să nu vie rușii peste noi.

— Păi nu-auziși, bre, tăticule, că rușii au și ei treabă. Doar ne-a zis actorul: rușii și ei acu’ o cârmesc la dreapta.

— Or cârmi-o ei, da’ numa’ să n-o cârmească întâi pe-acilea, asta-mi e grija cea mare.

— Ei vin?... și de-or veni, vin pe pizda mamii lor, că noi om sta de mămăligă. I-auzi cum strigă. Stai să-ți deschid geamu’. I-auzi?

Ascultară mulțimea de afară care acum cânta îndemnându-se în mod patriotic.

Milică apucă din nou carafa. Vinul roșu se îngrămădi repede să acopere urma veche lăsată pe pahare.

— Mă’ tăticule, de terminăm cu comunismul ăsta, de ce ne-om apuca dup-aia? Că pe ăsta de bine, de rău, l-am cam făcut praf!

— Păi io bănuiesc că ne-o lua iar de treabă.

— De treabă, de treabă bre, dar de care treabă, dacă pe comuniști îi dădurăm la vale?

— O reluăm pe-aia, pe aia pe care am lăsat-o neterminată în pașpa’. O luăm iară cu regele, cred eu.

— Și-o fi mai bine?

— Da’ cu ăștia ți-a fost bine?

Din televizor porniră să se audă zgomotele unor rafale de mitralieră. Încolțiți parcă, între cântecele de-afară și cadența pătrunsă prin difuzoare, se grăbiră să închidă fereastra pentru a se regrupa în fața televizorului.

— Ia uite-i mă, ce trag nenorociții!

— Trageți măi, în noi?... se aruncă Milică cu pumnul strâns la televizor... Trag în noi ăștia măi tată, tu îi vezi?... Ăștia ne omoară poporul! Futu-vă muma-n cur de teroriști!

— Nu vor să le scape ciolanu’.

— Ar trebui scoasă toată armata și trimisă acolo... Da, toată armata, cu tancurile, cu tunurile, toți, ca să-i nimicim pe teroriști... Nu? Ce zici, tăticule?

— Păi zic să-i cheme degrabă, de nu....

— Da’ te gândești tăticule, că m-or chema ăștia la-ncorporare, ăi?

— Păi de te-or chema, îi cheamă pe toți, nu?

Milică tăcu, neconvins de valoarea argumentului și pentru un timp păru ca dus pe gânduri. Asta cu încorporarea lui nu îi suna bine... "doar era tânăr", sfârși el de gândit și apoi, scoțând un icnet din coșul pieptului, se ridică în capu’ oaselor pentru a-și mai turna un păhărel.

— M-oi duce, tăticule... pentru ăștia, zise apoi, încet, cu gura pe jumate scufundată în paharul plin.

Atacul contra televiziunii părea a se înteți. De asemenea, din stradă răzbătea în cameră ecoul unor împușcături răzlețe trase prin apropiere. Cineva striga "se trage!".

— Ia dă-i măi Milică lu’ ăsta sonoru’ mai încet, ca să auzim ce-i și pe-afară și... stinge și luminile astea. Om sta mai camuflați. Dracu știe, să nu pună vreunul din ăia luneta pe noi și să ne vadă cum ne dăm pe-aici cu curu’ de parchet de dragu’ revoluției.

Milică se conformă și stinse lumina.

— E agitație mare pe-acolo, cine știe ce-o fi pe stradă? medită bătrânul.

— Sunt toți acolo, strânși la Poștă... așa zicea vecinul?

— Care, mă?

— Buță, Buță milițianu’. Am fost de dimineață pe la el de-am băut o cafea.

— Și el ce zicea?

— Cică au luat "golanii" Poșta. El zicea. Da’ tot el zicea că nu se știe și că ăia de au Poșta dimineață, adică mâine, abia ăia or să câștige.

— Mă-sa pe gheață și cu ăsta Milică, da’ o fi știind el ceva.

— O fi știind ori ba, eu am fost pe la el. Să vadă că noi ne vedem de treabă. Și-n plus m-a potcovit și cu o cafea, din aia de-a lui.

— Da’ acu’ o mai fi el oare acasă... or o fi colea în televizor de partea...?

— Hîm, cine să știe tăticule, că doar armă are.

— ?!

— Păi, n-am fost la petrecere de ziua lui, vinerea trecută când s-a lăsat cu giamparalele? Am fost. Ei bine, el se cam machise. Veselie, știi. Și vine și mă ia așa deoparte. "Hai, zice, vino să-ți arăt, Milică, în ce stă puterea mea". Și mă trase după el în dormitor. Acolo îl văd, că se apleacă nebunul și de sub pat, numa’ ce scoate un ditamai teșcoiul de teacă. Să înnebunesc, nu alta. Că nu știi cu nebunul. Și poate că mi-ar fi arătat el în final și arma, de nu i-ar fi intrat taman atunci muierea-n cameră.

— Mă, fută-l Stalin!

— Fută-l!

Rostogoliră din nou câte un pahar pe gât. Orașul vuia de sirenele mașinilor. Pe ecran aceleași imagini cu trasoarele ciugulind din pereții Televiziunii.

— Și zici că toți sunt la Poștă, acu’?

— Da, să apere clădirea că-i strategic amplasată. Ca și ăștia de la Televiziune.

— Las’ să apere, foarte bine, las’ să apere. Ne-om duce și noi Milică, dar întâi să vedem că-l prind ăștia pe nea’ Nicu.

— Asta așa-i, tăticule. Uneltesc ei ceva. Cine-o știi pe unde or fi?

— Cică armata a închis granițele. I-auzi măi?

— Ce-i? Dă mai tare sonorul.

— Gata, cică i-ar fi prins!

— Cum măi? Ești sigur?

— Ascultă!

La televizor se anunța prinderea celor doi dictatori la Târgoviște. Amândoi săriră de pe scaune țipând cu bucurie: Uraaa! Uraaa!

— Haideți măi acum!

— Haideți fraților!

— Poporul Milică!

— Poporul tăticule!

— Trăiască Revoluția!

— Trăiască ai noștri!

— Măi, lupta nu s-a terminat!

— Nu! Nu s-a terminat, dar învingem!

— Învingem desigur, tăticule!

— Cică îl au acum și pe ăstălalt...

— Gata-s ăștia!

— Vezi bine!

Se ridicară și din poziția respectoasă de "drepți", cu mâinile întinse, își închinară paharele spre televizor. Amândoi, tată și fiu, ca într-un ritual. Și desigur că era un ritual, cu toată îndreptățirea, din moment ce amândoi credeau cu însuflețire că măcar unul din grupul acela de profeți care conduceau de pe ecran revoluția trebuie să se fi ocupat cu numărarea celor care stăteau acum ca și ei și închinau pahare revoluției.

— Tu crezi că o să le fie bine la ăștia acum? întrebă Milică.

— La comuniști vrei să zici?

— Da, lor?

— Păi de mâine dis-de-dimineață ne și apucăm să-i scoatem pe toți de urechi și să-i judecăm în piața publică.

— Și pe Buță.

— Și pe el, grijania lui, pe el primul, desigur.

— Așa trebuie, să-i judece poporul că destul a îndurat!

— A îndurat. Nu tu pâine!

— Nu tu carne!

— Nu tu ouă!

— Nu tu porc!

— Nu tu băutură!

— Să îi văd acum pe ăi’ de la partid. Să îi vad când i-om strânge cu ușa.

— Și pe toți lingăii lor.

— Da, da, pe toți ăia din partid. Luați toți. După liste. Pân’ la unu.

Milică înghiți greu după ultimele cuvinte, de parcă astea i-ar fi lăsat, odată rostite, un os de pește înfipt în cerul gurii. Tuși, se înecă și tuși din nou. Goli conținutul unui nou pahar. Când își reveni reuși să-ngâne:

— Dar noi?

— Care noi, Milică?

— Noi bre, noi: ăștia doi.

— Păi ce-i cu noi? Că nu-nțeleg?

— Mă, tăticule,... matale ai uitat că și eu am carnet?

— Ai! Și? Ce, eu n-am?

— Păi nu suntem și noi comuniști carevasăzică?

— Suntem pe dracu’, tu ai înnebunit? Ba nu suntem deloc. Ce mă, ai avut tu carne pe masă ca ăia în fiecare zi? Ai avut? Ai avut un rahat, că de nu creșteam eu și cu mă-ta la țară în fiecare an un porc tu nici nu știai ce-i ăla.

— Da’ carnete avem tăticule?!

— Avem? Ia dă-l tu încoace pe al tău.

Milică scoase carnetul din buzunarul pantalonilor și i-l înmână docil lu’ ta-su.

— Carnete zici, na carnete! Bătrânul luă o foarfecă și începu să taie carnetul în patru. Apoi îl scoase și pe al lui, tăindu-l asemenea. Când termină, îi zise: Ei vezi! Gata, nu mai avem. La ce ne trebuie? Ne-au trebuit, am avut, nu ne mai trebuie, nu maiiiii aveeeem! Cristosu’ lor de carnete, că numai belele am avut de la ele.

— Belele, belele, că încă mă mai dor brațele.

— Că numa’ pe tine?

Ha, ha. Milică râse și el, fiecare dintre ei părând a cunoaște povestea celuilalt.

Una era povestea cu rulmenții sau cum își luase Milică carnetul de partid, cu taică-su muncind pe ascuns în secție o săptămână întreagă, noapte de noapte. Și uite așa s-au produs rulmenții cu care mai apoi fecioru’ a reușit să spargă norma uzinei. Ori cealaltă poveste, tot împreună, când, după o beție cruntă, taică-su și-a scăpat carnetul în latrină de-au trebuit să scoată tot rahatul în ogradă ca să găsească "nestematul".

— Barem matale ți l-au dat pe merit, tăticule.

— Pe merit băiete, pe merit, nu degeaba am fost cel mai bun strungar din secție.

Într-un târziu, cei doi adormiră, obosiți, dar cu sentimentul datoriei împlinite.

Bucățile tăiate ale carnetelor de partid se odihneau și ele acum, așezate grămadă pe un morman de chiștoace.

Afară, mulțimea se potolise și fiecare, acolo, de-acum vorbea mai mult în șoaptă. Nu se mai auzeau cântece și nici focuri de armă. Noaptea părea a-și recuceri din drepturile ei. Televizorul singur doar se încăpățâna să nu adoarmă, transmițând neîntrerupt comunicate către țară. Chiar și așa, cu sonorul oprit.

.....................................................................................

Cât să fi dormit bărbații? Nu se știe. Oricum, primul care se trezi iute se și pironi cu ochii în cutia televizorului. Era Milică. Drăcie! La televizor, revoluția părea să-și fi înclinat de-acum balanța. Dinspre stradă, de asemenea, începură să se audă susținute focuri de armă. Măi să fie! Îl apucă pe bătrân cu mâinile de umeri și-l zgâlțâi puternic

— Tăticule, trezește-te. De data asta chiar că am dat de dracu.

— Ei, ce-i? Bătrânul își adună ochelarii de pe masă și, potrivindu-i, privi și el mirat la televizor.

— Ăștia au pierdut controlul la Televiziune, tăticule. Privește!

— Cum așa?

— Privește bre acolo?

— Aoleu!

Pe scara blocului se auzi glasul lui Buță. Înjurând. Pe cine? Nu știau. Apoi chiar și un foc de armă. Violent, sunetul se amplifică printre coloanele de beton ale blocului. Cine să fi tras? Și-n cine?

Bărbații ascultau încremeniți, privind dinspre bucătărioară spre ușa apartamentului.

— Ei, până aici ne-a fost, tăticule. Ce ne facem acum... și fără carnete? Carnetele noastre, tăticuleeee?

Se apucară să le pună în ordine, sortând bucățile. Găsiră și lipici, iar cu fâșii subțiri de scotch reușiră într-un târziu să le refacă cât de cât. Cât timp le luă lucrul, mai gătiră o bastârcă. Deși munciră conștiincios și își dădură tot interesul, evident carnetele nu prea arătau bine.

Milică fu primul care avu curajul să se exprime cu privire la condiția acestora. Că astea arătau cam jerpelite, că ăștia nu erau proști și că or să-și dea seama, în fine, carnetele arătau de parcă ar fi trecut printre trasoare.

— Că nu prea arată bine este drept, fiule.

— Păi arată ca lovite de revoluție. Ce ne facem? Numai o minune ne mai poate salva!

— Minune zici? Minune!... Desigur, minune, băiete, că bine zici. Păi nu e noaptea dinaintea Crăciunului? Este? Este! E chiar noaptea când se pot întâmpla minunile. Mai bine nici că se putea potrivi. Hai! Hai, să punem carnetele lângă icoana Fecioarei Maria și să ne rugăm la ea Milică. Să ne rugăm, da! Da’ să te rogi Milică la Fecioară, cum nu te-ai mai rugat tu vreodată, cu toată puterea sufletului tău pe care ți l-a dat buna de maică-ta. Să te rogi pentru o minune, pentru o minune, că numai ea Fecioara ne mai poate scăpa în ceasul ăsta de restriște. Aleluia!

— Aleluia!

Beți, obosiți, bărbații așezară carnetele pe polița de sub icoana Fecioarei. Reușiră să aprindă și candela. Încă un semn. Și începură să se roage. La televizor continuau să se vadă trasoarele mușcând din pereții televiziunii. Rafale de mitralieră izbucneau dinspre stradă, sacadat, zgâlțâindu-le geamurile. "Doamne, maica noastră, care ne-ai...’’ "în aceste ceasuri, avem mai mult ca oricând nevoie de sprijinul... de entuziasmul dumneavoastră... nu lăsați Revoluția să moară! Veniți la Televiziune! ... Români...!", "… căci noi nu te-am rugat niciodată, dar acum în ceasul greu al descumpănirii noastre,......."

.....................................................................................

Zorii intrară și în micul apartament, dezvăluindu-i interiorul. În mijlocul încăperii, o masă acoperită de o mușama cu flori și pe ea, regește, sta un televizor încă funcționând. Lângă el, un morman enorm de chiștoace revărsate peste marginile unei scrumiere din porțelan ieftin. Apoi tot acolo, câteva felioare uscate de brânză și o carafă răsturnată. Mai într-un colț, rămășițe dintr-un carton de culoare roșie, o foarfece și un scotch.

La televizor, aceleași fețe de profeți, acum puțin obosite, anunțau încă o noapte victorioasă de partea Revoluției.

Pe linoleul podelii, două trupuri dormeau îmbrățișate sub icoana Sfintei Fecioare. Alături de candelă, pe policioară, stăteau deschise două carnete de partid având filele acoperite cu mult scotch, aplicat neîndemânatic. Pe unul dintre ele se puteau citi ușor rândurile:

Nume: Petrarcă Milică

Anul nașterii: 1967

Iar din poza alăturată numelui, ochii unui om trecut bine de cinzeci de ani priveau, mirați parcă și ei, minunea.

Aleluia!