Revistă print și online

O fereastră spre (altă) realitate

Lectura cărții Guzanja de Simona Poclid (București, Eikon, 2023) îl lasă pe cititor la marginea unei lumi amorțite într-o viețuire indefinită. Confruntat cu un text care-l intrigă (prin univers), fascinează (prin diegeză) și delectează (stilistic) în egală măsură, receptorul nu poate părăsi în deplină inocență această carte. Dialogul final cu divinul depășește aparența încremenirii într-un discurs mitic spre a se agăța de vremelnicia trăirii, sugerând existența unui rest (încă) nespus.

Deoarece în această scriitură zbuciumată și tulburătoare în același timp se întrevede problematizarea relației prozatoarei cu realitatea, așa cum transpare din fabula învățatului (cap. 11-12; restul trimiterilor vor avea în vedere numărul capitolelor). Este un om "numai zdrențe și lumină", un ins care pare a lăsa să se strecoare doar câte o frântură de realitate îndărătul jocului de umbre pe care-l practică în aparență și în discurs. Stabilindu-se în sat, confruntat cu violența elementară, învățatul presară semne ale decăderii și ale pierzaniei (câte un animal mort în fața ușii, buruieni păcătoase amestecate printre bucate), ajungând să dea o veritabilă reprezentație teatrală atunci când îl joacă pe diavol, înspăimântându-l pe săteanul care ridicase mâna asupra lui. În spatele acestui joc exemplar cu realitatea, Simona Poclid însăși ar pune o întrebare : lumea (inclusiv universul acestei cărți) este o reproducere a ordinii transcendente ori o re-producere a acesteia ?

Scriitura încărcată de semnificații și grea de cuvinte nu ne permite să ne eliberăm de apăsarea pensulei așternute pe pânza albă a realității. Lumea Simonei Poclid este una a amestecului dintre solid și lichid, oarecum păstoasă, dar nu atât în sens pictural, cât în tenta unei materii pline de substanță și apăsătoare. Parcă fiecare făptură din universul Guzanjei se trezește neîmplinită în propria materie și rămâne atârnată într-o frântură de realitate, la o graniță nedeslușită. Materia așa cum este înfățișată în această carte ține de indefinit, de o ambiguitate a substanței, îl invită pe cititor la o interogație asupra propriului rost. Făpturile Simonei Poclid se înscriu într-o fenomenologie imaginativă care consacră o lume aflată în contiguitate cu transcendentul. Chiar și masculinitatea naratorului se trezește oarecum amputată de ambiguitatea nu numai sexuală, ci chiar ontologică a acestui univers. Animalele care beau mâl dau naștere unor arătări (5); un bătrân în ceasul morții pare "făcut din nea sau din lapte", iar ființa sa de carne strălucește (7); în singurătatea sa, naratorul așteaptă ca făptura sa putrezită să-și găsească sălaș pe o corabie care ar lua cu sine tot greul lumii (9). În unele paragrafe identificăm felul în care materia știe să răspundă oricărei energii în măsură s-o provoace, cu o densitate imaginativă care reînvie îndârjirea lui Lautréamont: o căpușă își stabilește sălașul pietrificat în creierul moale de carne al eroinei (13), menit astfel să devină un receptacol al materiei muribunde; ori făptura femeii iubite se amestecă organic cu țărâna, transformându-se în "trup de pământ" (28) și evocând o imagistică a învierii, dar și a posibilității ființei de a se adăpa din propriul sine. Femeia își domolește natura animală printr-o astfel de înlănțuire cu vegetalul, alăptând copacii, punând aripi păsărilor moarte și redându-le viață; mai mult, "pe pieptul ei se odihnesc urșii și pe obraji se scaldă goi toporași" (21). Se înțelege de ce Guzanja îi taie unghiile tatălui său, dar refuză să-i taie și părul – conservând legătura masculinului cu vegetalul.

Căci energia care alimentează lumea Guzanjei este în mod fundamental feminină: este aceea a căldurii trupului feminin, indiferent că este maternă sau erotică. Este straniu cum această lume a unui frig transcendent conservă o energie care-l determină pe cititor să-și găsească sălaș în discursul de taină al cărții. Imaginile din instrumentarul Simonei Poclid sunt însă mai dure și mai poetice totodată: Guzanja în prag de a da naștere unui alt copil, răsucindu-se încălzită de bălegar pe pământul rece al șurii (3); eroina fugind de înverșunarea erotică a tatălui naratorului, urmată de "focul din cireadă" (4); făptura ei caldă așezându-se pe mormântul fiului său "ca într-un pat moale" (7). Uneori chiar și energia agresivă pare a solicita întrucâtva o tentă feminină, gesturi precum strivirea ori frământarea unui trup încadrându-se mai degrabă în imagistica unei înlănțuiri erotice: femeia strivește lințoliul în timp ce trupul îi este frământat de mâinile tatălui naratorului (1); tânărul visează să-l mistuie "în negura dimineții" pe propriul părinte, să-l macine precum caria, găurindu-i plămânii (2). Și aceste imagini din sfera comparației animaliere îi sugerează cititorului avizat sensibilitatea acută și maladivă a universului lui Lautréamont, dar numai la modul instrumental, întrucât Simona Poclid adaugă o neobișnuită dimensiune a erotismului, izvorâtă dintr-o anumită blândețe cu care scriitura privește universul.

Nu în ultimul rând, cartea Simonei Poclid atrage atenția prin virtuozitatea tehnică a unui scriitor pe deplin stăpân pe mijloacele sale. În discursul indirect liber personajele își îmbină vorbirea cu vocea naratorului implicat. Este vizibilă preferința pentru epitete metaforice, multe dintre acestea din familia oximoronului: "ură lemnoasă"; "demon alb" (17); "plânset pietros" (18); "laptele negru" (45). În acest fel este circumscris universul fizic, al cărui rost cu adevărat uman este cuprins între amestecul de orgoliu și de umilință de la început ("Prin mine trece Dumnezeu", 1) și fericirea individului care înțelege că repetatele încercări la care este supus constituie singurul mijloc de a dialoga cu divinul.

Operă a unei scriitoare din familia celor ultrasensibili în fața realității (ne putem gândi la Bacovia sau la Max Blecher), Guzanja este cartea unei prozatoare pe deplin împlinite în expresie, ale cărei căutări în realitate și-au găsit un făgaș pe care cititorul avizat îl poate urma, cu smerenie, dar și cu încredere.


Simona Poclid, Guzanja, Eikon, 2023.

Răzvan VENTURA

Răzvan Ventura s-a născut în 1969, la București. Doctor în filologie, cu o teză despre Gustave Flaubert. A publicat: Gustave Flaubert – Miracolul absenței (București, Tracus Arte, 2014), Dicționar francez – român, român – francez de termeni de intelligence (București, Editura Academiei Naționale de Informații "Mihai Viteazul", 2017), Materie și violență la Lautréamont și Apollinaire (București, Tracus Arte, 2018), Dublul și paternitatea la Maupassant (Iași, Junimea, 2021). Coautor al unui Dicționar de scriitori francezi, volum coordonat de Angela Ion, Iași, Polirom, 2012, printre scriitorii tratați numărându-se Jean Anouilh, Anatole France, Antoine de Saint-Exupéry, Georges Simenon. A publicat articole critice și eseistică în volume și reviste de profil filologic, cu privire la Molière, Larbaud, Lautréamont, Gautier, Apollinaire, Maupassant și alții.