frumusețea lumii

era de închiriat

ca o ploaie de unică folosință

aliniată

înspre orizontul clar

disciplinat și indiferent

pe obraz se prelinge

un gând absurd

un surâs reciclabil

imposibil de silabisit

certitudini

cineva îmi falsifică iar certitudinile

cicatrice ale spaimei de mâine

care picură mereu

la capătul vederii

cineva mângâie o fotografie invizibilă

a timpului însingurat

rostogolind pe coridoarele memoriei

o bătaie de inimă clară

o mască nesupusă

un surâs

dependență

amurgul se prelinge peste

amprenta păsării în aer.

am spus: aceasta e ultima zi a

trecutului meu

de care sunt dependent

și astfel îmi inoculez din nou

imagini și umbre și iubiri

printre martorii unei vieți

care nu a existat niciodată

viață

aflată

la prima înfățișare

viața aceasta îmi pretinde

bune maniere și

limpezimi

monologuri și

stări de grație.

vedeți cum

dintr-un singur cuvânt

vedeți cum

dintr-o singură privire

minciunile netulburate ale corpului

suficient sieși

îmblânzesc

un neant mângâietor

de dincolo de timp?

ploaie

nu știu cum se intitula mersul tău nesupus

în acea după-amiază de joi

când ploaia delira

printre frunzele verzi

nemișcate

ca o renunțare

visul

am la dispoziție această tristețe

lăsată în libertate

și această neliniște de care

nu mă despart niciodată

am la dispoziție sinceritatea ecoului

care ne urmează ca o umbră

și visul cu pielea fragedă tatuată

care ne confiscă

gândurile mincinoase

noapte de noapte

împotrivire

ruginesc literele pe care le scriu

noapte de noapte

putrezesc în poemele mele

noapte de noapte

spaime nesupuse și fără memorie

iar pe perete se prelinge tabloul

din rama în care e înmormântat

în așteptarea unui martiriu complicat

în așteptarea unei împotriviri

care se prelungește iremediabil

până la capătul nopții

aducând mai aproape

remușcările cărnii

și iertările de mâine

apocalipse

mintea mea scrijelește adevăruri

pândind apocalipse de plastic

pe portativul singurătății.

de ce e atât de complicată respirația noastră

de ce nimeni nu mai învie de sub dărâmături

de ce obrazul meu dezacordat nu își amintește astăzi

remușcările cărnii

mutilările cărților

și iertările de mâine

ca și cum revelațiile din oglinzile cernite

nu ar avea

nicio greutate ?

în formă de ochi

te-am visat în hățișurile spaimei

cu respirația întredeschisă

ca o ușă ca o promisiune ca un mister

și înaintea noastră nu era decât pielea ta ascuțită

și înaintea noastră nu era decât sângele nostru

în formă de ochi

și neliniștile care ne îmbrățișau

în locul unde frigul se îmbrăca tăcut

cu corpurile noastre

uitate

complice

eram complicele frustrărilor mele

eram complicele corpului meu nesătul

eram complicele acestei nefericiri obligatorii

și al oglinzilor lacome

chiar dacă nu știam că trebuie

să-mi îngrop obrazul

în gropile comune ale singurătății

transformate într-un monolog

din care zeul pândește

candori deghizate

la capătul corpului

o viață două vieți

în spațiul strâmt al liniei orizontului

ilizibil destin închis într-un poem

așa cum

la capătul corpului trecutul nostru

taie în carne vie

celulă cu celulă o fericire incertă

și ultimul cuvânt

se prelinge pe mâna ta stângă

dezarticulat și uitat