Revistă print și online

La o secundă distanță de viața mea

Mereu am crezut că dacă o să am un copil o să fac implozie de fericire, că nu am oasele suficient de puternice să nu se sfărâme la atingerea de pielea unei alte bucăți de viață care m-ar privi și pentru care aș ști că sunt mamă. Cum aș putea să duc atâta bucurie tulburătoare în brațe? Și totuși, sunt aici, sunt acum cu ea, amândouă uimite că suntem împreună.

sensul se desprinde de pe sunete

se dezosează cu un cuțit cu lama rotunjită

într-o dezasamblare moale

într-o dezarmare organică

zăpada ne ia în brațe ca o mamă

E prima zăpadă pe care nu și-o va aminti. Sper să mai prindă ierni cu zăpadă când creierașul ei va fi capabil să compună amintiri pentru memoria de lungă durată. Mi-e greu să mă desprind de liniștea ei. Am vrut atât de mult să o cunosc și mi se pare că viața abia acum, de când s-a născut ea, a devenit prea scurtă – e prea scurtă să o cunosc pe ea. Și mă înspăimântă la fel de tare pe cât mă bucură: mă înspăimântă că nu mai sunt doar eu acum, că suntem două, că nu mai sunt decât ea acum, că brusc lumea a încetat să se mai miște la fel și că simt cum am început să ne creștem o nouă limbă în care să putem locui amândouă. Ea – un om care are nevoie de mine să trăiască: frumusețe și teroare în aceeași frază.

pleoapele ei închise peste vise cu contur nedefinit

pielea ei liniștită

respirația curată

degetele mici de la picioare

și eu plângând

: ia tablou de pus în ramă

împlinește azi o lună

Nu ți se pare ciudat cât de naive suntem când ne obișnuim cu ritmul și cum uităm, parcă intenționat, cât de fragil e ritmul, cât de fragile suntem noi în mâinile întâmplării? mereu la o secundă distanță să ni se schimbe viața pentru totdeauna; un bilet neextras și o persoană care ajunge la timp și eu nu mai am experiența care-mi deraiază percepțiile despre realitate; trei cuvinte scrise greșit, proiectul respins și momentul să-mi întâlnesc iubirea pentru totdeauna pierdut; o ușă de tren închisă cu o fracțiune de secundă înainte și încă o serie de lacrimi că n-am fost acceptată nici la ăsta; un email primit cu două zile mai devreme și eu nu mai aplic pentru un job random pe linkedIN și nu-mi mai cunosc prietenii ăștia niciodată; trei litere nescrise pe un mic post-it, o aplicație neinstalată și eu ratez o trecere. Mi se pare că viața mea a fost compusă din momente-nod pe care mi-ar fi fost foarte ușor să le ratez. Și sigur ar fi fost altele care m-ar fi dus în locuri asemănătoare. Nu pot să nu mă gândesc că aș fi putut ajunge în locuri profund diferite, totuși. Nu știu dacă ar fi fost un tablou cu aceleași culori, dar cu forme diferite, sau un tablou cu aceleași forme, dar în culori diferite. Și n-aș ști oricum să zic dacă acum e mai bine. Probabil că, de fapt, nici nu contează…Da, e un șir aproape aleatoriu de întâmplări care compun o viață – și suntem mereu la o secundă distanță să se schimbe dramatic totul: liniuța a doua nu se colorează. O să fiu doar eu.

Carmen F. Ioniță