Gerul năprasnic de ianuarie mi-a adus aminte de întâmplări petrecute acum vreo 20 de ierni, când mergeam cu vechea mea Dacie albă, nouăzecistă, prin localitățile din jurul Bucureștiului, împreună cu Nick, iar portbagajul era plin de curele, portofele și genți pe care le vindeam funcționarilor din primării, direcții financiare și alte instituții locale. Într-o zi, cum ștergătoarele se blocaseră de la îngheț, apoi se rupseseră definitiv la încercările de a le desprinde, umplusem o sticlă cu apă din care Nick turna, la răstimpuri, peste parbriz, apă care îngheța într-o fracțiune de secundă, apoi scotea capul pe geam, iar în mână ținea o umbrelă închisă pe care o trecea de sus în jos și înapoi, înlăturând murdăria și bucățile de gheață, atât cât să pot vedea drumul. Era zăpadă peste tot, sau mai mult un fel de mocirlă înghețată, din zăpadă amestecată cu noroi, adunată în grămezi înnegrite pe marginea drumului. Săptămâni întregi am cutreierat pe coclaurii din jurul Bucureștiului, ba de câteva ori am depășit granițele Ilfovului și am ajuns la Titu, unde, din cine știe ce motiv bizar, curelele erau la mare căutare, ca și cum ar fi fost o nouă invenție înaintea căreia locuitorii fuseseră nevoiți să se țină de turul pantalonilor la ieșirea din casă. Am făcut mulți bani în Titu de pe urma vânzării lor. Aproape deveniserăm niște obișnuiți ai locului după câteva drumuri acolo. Într-o zi, cum se întâmplă inevitabil în ciclul vieții fiecăruia, un localnic părăsise pentru totdeauna localitatea și întâmplarea a făcut să fim prezenți pe strada principală la trecerea convoiului mortuar. Cu ochi de șoim, Nick a observat că mortul purta cureaua pe care noi o vânduserăm la una din vizitele anterioare și n-a întârziat să-și exprime insatisfacția, ce-i trebuie mortului curea pe lumea ailaltă când am putea s-o revindem viilor, iar câteva capete s-au întors în direcția nemulțumitului, uluite de această scurtă introducere într-o metafizică a comerțului. Nick mai avea obiceiul să-i întrebe pe potențialii cumpărători cum li se pare raportul calitate-preț în momentul în care aceștia întorceau câte un portofel pe toate părțile, încă indeciși, însă noi știam ce trebuie să facem în momentele astea, de la role-play-urile ținute săptămânal în încăperea principală a firmei, unde ne-ar fi fost la fel de frig ca afară dacă n-am fi gesticulat intens, ca niște actori dintr-o piesă tragi-comică, vânzându-ne unul altuia câte o geantă sau altă chinezărie sub privirile atente ale directorului care nu uita să adauge la final: "nu lăsați potențialul cumpărător să țină în mână produsul mai mult de 2, 3 secunde; luați-l înapoi și întrebați-l de raportul calitate-preț." La firmă aveam o colegă pe care Nick o poreclise "22 decembrie 89" și toată lumea părea de acord că i se potrivește, deși nimeni nu putea să spună dacă era de la temperamentul ei, de la înfățișare sau din cine știe ce alt motiv. Fata n-a aflat niciodată cum i se spunea deși ceva trebuia să i se fi părut în neregulă de câte ori ne auzea vorbind despre revoluție și râzând în hohote. Ne începeam diminețile cu câte o cafea fierbinte din care sorbeam, înfofoliți, în mașină, așteptând să se încălzească covrigii înșirați pe o sârmă, agățată în dreptul aerului condiționat. La prânz, întindeam muștarul pe salamul tăiat în felii și pus pe pâine, toate cumpărate din magazinele sătești în care intram. Rar se întâmpla să luăm masa în vreun restaurant și singura amintire clară pe care o am e de când, după o ciorbă de burtă, într-un local din nu știu ce oraș, am fost nevoit să scot din buzunar amenda rutieră pe care tocmai o primisem și s-o folosesc în loc de hârtie igienică.

După ce am umplut Ilfovul cu produse pe care directorul firmei le cumpăra de la chinezi și le vindea, cu ajutorul nostru, la suprapreț, ne-a dat prin cap să facem o vizită în Modrogan, la sediul Partidului Democrat. Se apropiau alegerile și, ne gândeam noi, cei de la PD ar fi avut nevoie de oameni care să facă campanie electorală. Ne-am afișat într-o dimineață acolo și, spre surprinderea noastră, am fost primiți de deputatul I. care ne-a ascultat cu atenție, dar care avea ciudatul obicei ca, atunci când punea o întrebare unuia din noi, să asculte răspunsul privindu-l insistent pe celălalt. Cum Nick era mai mare decât mine și întrebările i se adresau mai mult lui, în timp ce el răspundea, deputatul se uita la mine. L-am privit și eu, la început curios, apoi stânjenit, iar în cele din urmă mi-am scos Alcatelul ca și când aș fi primit un mesaj, apoi am arătat cu degetul spre telefon, semn că trebuia să sun pe cineva. Tot timpul a stat cu ochii pe mine și mă întrebam dacă chiar auzea ce i se spune, deși dădea din cap aprobator iar în cele din urmă a fost de acord cu propunerea noastră. Chiar în acea zi am încărcat Dacia cu găleți portocalii pe care era inscripționat cu litere mari și negre Partidul Democrat, sub imaginea unui trandafir, tricouri și alte produse de care nu-mi mai amintesc. Obișnuiți să luăm Ilfovul la pas, am trecut prin aceleași locuri în care vândusem genți și curele, așa că nu ne-a fost greu, mai ales că nu trebuia să le vindem, ci pur și simplu să le facem cadou, iar plata noastră venea de la partid. Gălețile portocalii erau cel mai bine primite. Într-una din diminețile din Modrogan, când ocupam fotoliile de la etaj alături de alte 7 sau 8 persoane, aflate acolo cu diferite scopuri sau poate chiar ca noi, pentru campanie, senatorul B. a ieșit un pic agitat, un pic entuziasmat din biroul lui, și-a îndreptat sacoul, și-a aranjat cravata și ne-a anunțat: "Vine șefu!", însă energia șefului urcase deja scările înaintea apariției lui în carne și oase, ba chiar înaintea anunțului încât, atunci când s-a ivit în capul scărilor, luaserăm toți poziție de drepți și-l urmăream curioși. S-a oprit pentru două secunde în dreptul nostru, ne-a întrebat "ce munciți?", parcă ar fi vrut să dea noroc cu fiecare, dar nimeni nu i-a întins mâna înainte și nu mai țin minte dacă i-a răspuns cineva, și nici el nu cred că aștepta un răspuns pentru că întrebarea sunase ca și cum ar fi fost modul lui de a da bună ziua, așa că a dispărut în biroul lui de șef după ce i-a transmis secretarei să-i facă un ceai. După alegeri, ne-am felicitat, eu și Nick, că șeful ajunsese președinte și datorită nouă sau poate doar datorită nouă pentru că reușisem să convingem, cu ajutorul găleților portocalii, mâna aceea de alegători care mai lipsea ca să facă diferența dintre el și contracandidat. Apoi gerul năprasnic s-a stins treptat așa cum, odată cu trecerea timpului, se întâmplă cu toate amintirile, dar încă nu pot uita cum, într-o luni dimineața, când le conduceam pe soră-mea la serviciu și pe nepoată-mea la Grădi, m-am oprit să-l iau pe Nick din locul în care mă aștepta. S-a urcat în mașină și, în loc de bună dimineața, a început să se plângă de iarna nesfârșită, de job, de viața din București și, în general, de toate lucrurile, iar soră-mea a încercat să-i domolească pesimismul care se întindea peste noi, ca o umbră nevăzută, spunându-i "ei, așa e luni dimineața", dar răspunsul n-a întârziat: "așa e luni dimineața, așa e marți dimineața, așa e miercuri dimineața, așa e joi dimineața..."