Revistă print și online

Verbe. 6. Fata care

Vreau să uit, să șterg, să răzuiesc totul. Dar nu se duce… Nu uit, nu pot să uit…

Vântul mușca precum un bici, pocnea și uruia. Erau pe un pod înalt. Privea în sus, înspre fata urcată pe balustrada înaltă. O umbră care se balansa deasupra apei negre.

Spune-i ceva, îi țâțâia prin casca din ureche negociatorul poliției. De asta te-a chemat, de asta te-am trimis acolo!

Partenerul ei nu mai era și ea publicase pe net o poză frumoasă, generală, așa cum făcea la orice ocazie. Un copac înalt, dealuri, cerul albastru. Explicase cum împrăștiase cenușa în natură și cum nu avea nevoie de un mormânt, de o cruce. Copacul acela era mai mult decât un monument funerar. Creștea cu durerea ei, cu neființa lui, cu lacrimile ei și-i lega în continuare. Adunase peste o sută de mii de reacții. Iar fătuca asta cocoțată pe pod se gândise că-i vreun mare psiholog.

Și începutul relației îl anunțase la fel. O poză cu două mâini. Vacanța de miere, nu lună pentru că nu se căsătoriseră, fusese în San Gimignano. Nu Roma, nu Veneția, nu Florența. Pusese, în schimb, o poză fără ei, în care apărea doar fațada Collegiatei din San Gimignano și vorbise despre nevoia de afișare cu orice preț ca despre o boală. Făcuse și-un rezumat al celor mai frumoase obiective turistice prea puțin cunoscute.

Pe internet bucuria, plăcerea, furia și tristețea se exprimau atât de ușor, cu un simplu buton. Un deget în sus, o fețișoară roșie, un chip amuzat. Așa îi și venise ideea. Să comprime totul. Sentimente la plic. Postări-instant. Fâșii de suflet.

Cu altă ocazie, un pahar cu vreun deget de apă pe fund se transformase într-o postare despre certuri. Calculase cam cât ar fi strâns din lacrimile ei. Probabil pe atunci începuse să adune mulți, foarte mulți urmăritori.

Și-acum, fătuca asta se gândise se se urce pe buza unui pod înalt și să ceară să discute cu ea, doar cu ea.

E un ordin, zi-i ceva, orice!, îi mârâia negociatorul în ureche. Și-l imagina în mașina de poliție, cu stația lipită de buze, cu acele căști care-i zdrobeau urechile clăpăuge, înecat în propria fiere pentru că nu putea fi eroul zilei.

Se apropie de genunchii fetei, își acoperi cu mâna stângă microfonul ascuns și șopti în sus, spre ochii prăbușiți în orbite, spre gura frământată.

N-o să uiți niciodată, orice ai face. Chiar n-ai cum să uiți. Totul e o mare păcăleală. Știi, am putea să facem schimb. Soro, dar dacă ești tu acolo, ori o faci cum trebuie, ori cobori naibii!

Era fata care-și inventase viitorul. Totul începuse banal, ca în multe filme stupide. Cu nevoia de a scăpa de părinți, de rude. Când o să-ți găsești și tu pe cineva?! Și mințise.

Apoi se văzu nevoită să-și apere minciuna cu tot felul de postări online. Pozele oarecare, cu detalii, cu mâna ei și-a vânzătorului de la chioșcul de ziare - cel care zicea mereu glume scârboase, obiectivele turistice mai puțin cunoscute, toate o salvau. Plus un potop de cuvinte care o protejau ca o pelerină. Țesuse o poveste care-i ținea loc de existență, de respirație, de viitor.

Petre NECHITA

Jurnalist, reporter de televiziune și prozator, a debutat cu romanul Tata știe mai bine!(2021), urmat de un al doilea roman Fir-ar ea de vineri! (2022). De asemenea, publică proză scurtă în periodice si antologii. Cea mai recentă povestire a sa a apărut în volumul colectiv Femei, bărbați și faptele lor (2023)