Revistă print și online

Prin labirintul istoriilor alternative

Dacă Eminescu ar fi rămas perfect lucid și după 28 iunie 1883? Dacă Eminescu n-ar fi murit în data de 15 iunie 1889? Dacă ar fi lăsat un caiet misterios cu multe date despre viitorul țării și al lumii? Dacă intrigile schițate acolo se prelungesc până azi? Dacă vom beneficia pe viitor de sănătate doar în măsura în care vom fi de acord să ne donăm mințile și amintirile unei entități digitale globale? Iată doar câteva din întrebările de la care pornește Solomonarul (Nemira, 2022), cel mai recent roman de Florin Chirculescu, autor de marcă al ficțiunii speculative de la noi.

Roman al istoriilor alternative și al insolitărilor enciclopedice ale istoriei, traversând multiple paliere stilistice, Solomonarul este un roman special, care nu doar că face o figură aparte printre aparițiile din ultimii ani, dar, îndrăznesc să spun, va rămâne printre romanele de referință ale ultimilor trei decenii. Primul semn al diferenței față de așteptările cititorului de azi: romanul refuză din start ancorarea monocordă într-un fir narativ unic, în orizontul unui protagonist care să monopolizeze întregul discurs și revine la câteva trăsături caracteristice romanului pre-modernist: polifonia, alternarea continuă de planuri narative, densitate epică, aspirația spre cuprinderea întregului tablou social. Fiind un autor axat mai degrabă pe dinamica narativă, Chirculescu reușește în primul rând o polifonie a firelor complicate ale istorisirii, și implicit o polifonie a vocilor, a perspectivelor, chiar și a epocilor pe care are abilitatea de a le reconstitui cu dexteritate și degajare. Regăsim parcă parfumurile originale din epoci îndepărtate, prezentificându-le cu grija de a evita schematizările, redând uneori ironic chiar tendințele actuale spre trivializarea trecutului.

Una din mizele romanului este chiar capacitatea de a privi dincolo de imaginea mitologizată a poetului național, construită de un anumit segment al criticii literare (cel oficial, agreat de școli, facultăți etc), o imagine care blochează alte chestionări și dileme legate de opera sau viața poetului, uneori și lectura directă a operei, cunoscută exclusiv prin medieri (ale criticilor, profesorilor etc), fapt afirmat chiar de roman printr-unul dintre personajele cheie ale sale (Louise Baghiu), un fel de conștiință dubitativă centrală palierului contemporan, romanul pendulând mereu între epoci (1870, 1883, post-1889, anii 2010 și după). Nu există un narator central care să unifice discursul, iar opiniile sunt exprimate exclusiv prin personaje, uneori la persoana I, alteori prin discurs indirect liber, adesea prin intermediul unor pseudo-rapoarte secrete, care sunt menite să configureze istoria alternativă cea mai incitantă, și anume cea legată de posibila supraviețuire a poetului după anul 1889, excluzând totodată și versiunea "nebuniei" ultimilor șase ani.

Plonjăm în plină ucronie având ca punct generator o microistorie (viața lui Eminescu) care posedă un amplu palier de posibilități pentru a se deschide către o istorie alternativă amplă, dar pe care autorul nu are spațiul să o dezvolte pe cât m-aș fi așteptat eu inițial, aceasta fiind și principala scădere a romanului (Solomonarul ar putea fi continuat cu un al doilea volum care să fructifice ipotezele potențiale schițate aici). Faptul se resimte mai ales în a doua parte a cărții, când discursul tinde să se cantoneze parcă prea mult în decada recentă (anii 2010, mai ales 2015-2016) – lumea luptelor politice între globaliști și suveraniști, lumea corupției și a personajelor din umbră care dictează deciziile vieții politice. Chirculescu își dovedește și aici măiestria, fiind un fin enciclopedist al faunei politice dâmbovițene și autohtone, redând culoarea locală până la ultimii pixeli, nenumărate personaje perindându-se într-un paletar complet al trecutului recent.

Regretul că palierul ucroniei nu a fost amplificat și mai mult provine tocmai din faptul că deliciul lecturii acestui roman arborescent îl constituie tocmai scenele ipostaziind evenimente cunoscute din trecut care ar fi putut decurge altfel. Cel mai bun exemplu poate fi celebra zi de 28 iunie 1883, când Eminescu a fost internat la ospiciu, confiscându-i-se manuscrisele și implicit drepturile civile (pe lângă finalul abrupt al activității publicistice), o zi despre care eminescologia a dezbătut mult și bine, fiind încă departe de consens, zi predispusă pentru observarea firelor alternative ce ar putea fi generate de aici.

Autorul prezintă aproape simultan două variante posibile ale acestui eveniment fatidic, redând în timp real ezitarea față de potențialele puncte alternative (pagina 264), dar și autenticitatea clipelor dramatice, pe care le vedem tot mai bine, ca și cum am plonja în miezul acțiunii, dând uitării toată istoria de după această zi.

Data de 28 iunie nu este doar un punct de cotitură în viața poetului, ci coincide cu schimbarea orientării politice a Regatului României dinspre Franța și Anglia spre Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria etc), fapt pe care puțini cercetători vor să-l pună în legătură cu arestarea lui Eminescu, așa cum arată profesorul Nicolae Georgescu (cu numeroase intervenții avizate pe această temă) sau Theodor Codreanu (în excelentul studiu Dubla sacrificare a lui Eminescu). Dacă mai adăugăm și expulzarea din țară a directorului ziarului francez LʼIndependence Roumaine, Émile Galli sau dizolvarea Societății Carpații, ambele survenite în jurul datei de 28 iunie 1883, suspiciunea creatoare poate focaliza această dată ca pe un veritabil punct ucronic din care s-ar fi putut desprinde multiple fire cronologice. Pentru autenticitate, capitolul e narat la persoana întâi, din perspectiva unui personaj real al vremii, Carada, și la timpul prezent, restaurând dintr-o lovitură imprevizibilul clipei, ca și cum totul ar fi încă posibil, inclusiv simularea nebuniei de către Eminescu, retragerea lui din presă fiind planificată pentru alte misiuni, despre care nu se știe încă nimic clar.

În secvențele de epocă ale romanului, în special capitolul despre 28 iunie 1883, Chirculescu operează cu multe date reale, dar care pentru neinițiați pot părea invenții: implicarea intensă a poetului în Societatea Carpații, programul de acțiune concretă al acesteia pentru unirea românilor cu Ardealul, Bucovina, Basarabia; revolverul care se afla asupra poetului inclusiv în ultima zi a vieții sale de cetățean cu drepturi depline; urmărirea lui Eminescu de către agenți ai serviciilor secrete austriece; parola masonică reală "ale tale dintru ale tale", adesea repetată în roman; dispariția documentelor de la prima internare a poetului la Viena, la Ober-Döbling etc. Toate sunt ingrediente suficiente pentru a suscita imaginația oricărui romancier, însă Chirculescu are darul de a fructifica inventiv lacunele dintre acestea, impulsionând indirect imaginația oricărui cititor încă necunoscător al misterelor din biografia eminesciană, dar și relectura textelor de implicare politică, partea mereu controversată a operei eminesciene. Șansa ficțiunii de valoare este de a se păstra la distanță de oricare dintre variantele istoriei, punându-le în scenă oarecum simultan. Cea mai clară reprezentare discursivă a distanțării de aceste fire sunt rapoartele fictive care par să unească secolul XIX de secolul XXI, amestecând deliberat domeniile personajelor din ficțiuni diferite, ca și cum cele două secole atât de îndepărtate ar fi unite printr-un arc invizibil (perceput doar de către inițiați).

Prin urmare nu lipsesc deschiderile postmoderne: finalul capitolului despre 28 iunie 1883 se încheie cu o scrisoare de la Emin care face aluzie la faptul că există un demiurg al textelor care tocmai scrie câteva istorii alternative (p.276), iar Louise citește spre final o amplă corespondență din care deduce că Max o supraveghează mereu, ea oglindindu-se într-un text care ar putea fi chiar cel al romanului (ambiguitatea rămâne)(p.575).

Pe lângă rapoartele informaționale, mai există un liant între epoci, un personaj episodic, cu apariții rare, dar memorabile: Solomonarul are darul de a privi dincolo de epoci, cunoscător al tuturor firelor posibile ale istoriei, chiar și ale celor care nu au fost actualizate, împărtășind cifrat din secretele sale celor inițiați, fiind totodată un arhitect al acestor lumi posibile cu prelungiri în istoria reală. Avem aici deschiderea maximă a romanului, potențial care ar putea fi dezvoltat în alte volume viitoare.

Premisa înțeleaptă a unui roman SF de bună calitate este că nu poți anticipa cu adevărat viitorul dacă nu cunoști bine trecutul (prezentul nu e de ajuns), dacă nu extragi de acolo schemele de funcționare ale lumii, premisă pe care Solomonarul construiește inteligent, arborescent și enciclopedic o paralelă între secolul XIX și prezentul anilor 2010, găsind o suită de puncte de legătură și reflexe comune între cele două epoci: puterea societăților secrete, cu decizii luate în sfere oculte (de obicei prin serviciile secrete), cu mult înainte ca ecoul lor să se facă simțit în sfera publică, așteptarea tensionată a unei revoluții pe care marea masă a neinițiaților o cred spontană și, mai ales confruntarea fără sfârșit între tabăra cetățenilor lumii și a celor ancorați încă în sfera conceptului de națiune. O altă calitate a romanului, dând seama de polifonia lui, este că autorul păstrează distanța față de ambele tabere, dându-le posibilități egale de manifestare în discurs, astfel că e posibil ca, indiferent de orientările lor politice, cititorii să își găsească aici confirmate opiniile. Pentru timpurile contemporane, Chirculescu refuză să o instaureze pe Louise Baghiu drept instanță morală supremă, arătând foarte bine că nici ea nu poate evita compromisurile, iar cei din tabăra progresiștilor sunt și mai duplicitari decât ea, fiind gata oricând să-și sacrifice liderul. Verva autorului în privința onomasticii personajelor este inepuizabilă, amintind de autorii clasici de satire: Rușinaru, Școlici, Schmuck, Garfield, Gaftoi, Ristache, Bismut etc. Eminescu devine Emin, reflectând avatarul fictiv creat de roman, dar și veleitățile sale de cetățean al lumii, eliminând astfel acuzele de naționalism sau de viziuni politice retrograde (în anumite enciclopedii apare chiar cu numele de Mihail Emin, după cum observa Theodor Codreanu).

Figura centrală a prezentului este Max Murgescu, întrupând toate relele politicii românești de după 1990, dar fiind marcat și de o paradoxală pasiune pentru Eminescu, mai precis pentru această ficțiune contrafactuală a supraviețuirii poetului până la o vârstă înaintată. De dragul preciziei, trebuie spus că acest Emin de după Eminescu este mai degrabă activistul social, cel implicat cu patimă în jocurile politice internaționale, dând uitării arta fantazării și Poezia, artă parcă legată inextricabil de tinerețe. Supraviețuirea sa miraculoasă, sub pavăza nebuniei trucate și a morții civile dusă până la capăt prilejuiește o altă scenă antologică, pornind tot de la detalii reale: poetul asistă la propria înmormântare, numără coroanele depuse, îl observă dezgustat pe Grigore Ventura rostind discursul final (Ventura fiind un personaj nefast al zilei de 28 iunie 1883), regretă ediția de poezii de la Socec, precum și influența maioresciană, iar apoi pleacă spre Europa, nu înainte de a prelua indicațiile unui misterios W, regizor din umbră al întregului plan secret.

Acest avatar fictiv al său, prins în luptele de culise ale politicii internaționale, este păstrat în parametrii lucidității, ai vizionarismului, convergent cu intelectualul Eminescu, pe care ficțiunea îl pune indirect în valoare, invitându-ne să recitim și partea refuzată a operei sale (articolele sale politice), spulberând implicit acuzele posterității (antisemitism, fascism, reacționarism, spirit retrograd etc). Într-o scrisoare fictivă, Emin scrie: "glonțul n-are niciun rol în a schimba ideile oamenilor, cât despre revoluție, e un tăvălug ce întinează chiar și un scop just, încărcându-l cu poveri de neșters până la următoarea revoluție și tot așa. Crima revoluționară spulberă răul doar pe moment, iar a ucide și a tortura (...) nu înseamnă decât că refuzăm să argumentăm." (p.535)

Inițierea în tainele aceste legende se face și prin intermediul unui caiet misterios pe care Max pare să-l cunoască, dar la care nici personajele și nici cititorii nu au propriu-zis acces, un caiet scris chiar de Emin, un caiet care cuprinde diversele încrengături politice din umbră ale vremii lui, reverberate în detaliu și în contemporaneitate, de unde și interesul serviciilor secrete pentru el. Procedeul de a construi un mit în jurul unui manuscris misterios, un fel de Carte a lumii, este unul frecvent în ficțiunea postbelică, foarte fecund pentru metaficțiunile istoriografice postmoderne, având adesea în centru un personaj care aplică o hermeneutică paranoică în privința istoriei, dezvăluind mereu laturile nefructificate ale acesteia (romanele lui Umberto Eco, Thomas Pynchon, anumite proze ale lui Borges, dar și un roman scris de un autor SF precum Omul din castelul înalt de Philip K. Dick, printre mulți alții). Desigur avem și exemplele mai comerciale (Dan Brown sau Igor Bergler).

Florin Chirculescu evită orice speculare comercială a temei, fiind înclinat mai degrabă spre privirea satirică asupra unor tipologii contemporane pe care le surprinde cu un umor fin și ironie. Autorul evită și cantonarea în perspectiva unor personaje inițiate în această hermeneutică paranoică, distanțându-se adesea de Max Murgescu, văzut mai ales prin intermediul altora, Louise fiind adesea personajul predilect pentru exprimarea opiniilor despre turbulențele contemporane, aflate și ele la un punct de cotitură. Romanul se deschide spre un al treilea palier, un viitor oarecum distopic, după ce lupta a fost câștigată de globaliști. Nu aflăm prea multe despre acest viitor (semn că autorul înclină mai mult spre speculativ decât spre științifico-fantastic), detaliul cheie fiind că oamenii își pot dona mințile Enclavei în schimbul regenerării corporale, o utopie/distopie ca ultim deziderat al luptelor progresiștilor. Louise, aflată la vârsta senectuții, acceptă să facă parte din această conștiință colectivă și să-și doneze amintirile Enclavei, fără a se problematiza prea mult, aflată sub presiunea decăderii corporale (o perspectivă sumbră pentru viitorul nostru).

În peisajul literar actual, Solomonarul rămâne un roman singular, dificil de încadrat: science fiction sau ficțiune speculativă prin proiecția spre un viitor cvasi-distopic și prin predispoziția spre ucronie, metaficțiune istoriografică prin capacitatea de a reinterpreta date istorice cunoscute și de a broda ficțiuni paradoxale pe urma lor, roman istoric prin ancorarea parțială în orizontul secolului XIX și nu numai, satiră a trecutului recent, valabilă și azi, adăugând peste toate acestea o demitizare a figurii poetului național, dar și o invitație la cunoașterea adevărată și nemijlocită a scrierilor sale, precum și punerea în scenă a confruntării mereu actuale între globaliști și suveraniști, autorul având conștiința că, vorba poetului, "adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului".


Florin Chirculescu, Solomonarul, Nemira, 2022.

Andrei SIMUȚ

Andrei Simuț (n.1981) este lector la Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Doctor în literatură comparată, cu o teză despre romanul apocaliptic după 1945. A publicat Literatura traumei (eseu) și romanul Calvarium (2009), precum și numeroase articole, studii și cronici în reviste românești sau străine. Premiul revistei România literară pentru debut, 2007.