Interviu cu Radu Popescu, dramaturg, regizor și director al Teatrului Apropo

Salut, Radu. În timp ce căutam pe internet informații despre teatrele independente din România, am dat de un interviu mai vechi cu tine. Era din 2013. De obicei nu citesc interviuri așa vechi în ideea că nu mai sunt de actualitate, că lucrurile s-au schimbat mult între timp. Totuși mi-au atras atenția câteva afirmații și am început să-l citesc tot. Pe măsură ce citeam interviul, încântarea mea era din ce în ce mai pregnantă. La fel și sentimentul că, uite, în zece ani mare lucru nu s-a schimbat.

Cunosc bine situația din Galați, oraș din care ai plecat și tu. În ultimii ani au apărut mai multe inițiative de teatru independent, unele sub forma unor trupe, altele sub forma unor teatre particulare. E vorba de Teatrul din Buzunar și de Teatru pe Țeavă.

Ceea ce mi s-a părut cel mai interesant fapt în articolul tău e că vorbești din perspectiva dramaturgului. Avem teatre de stat, teatre private, actori care lucrează fie într-o parte, fie într-alta, fie în ambele locuri, regizori etc. În tot contextul ăsta, situația dramaturgului, al autorului de texte, pare cea mai neclară.

Eu vin din lumea scriitorilor, am început ca poet, am continuat ca autor de proză scurtă și roman, iar acum descopăr, tot ca autor, lumea teatrului. Spun asta pentru ca publicul cititor să înțeleagă mai bine de ce interesul meu e legat de poziția dramaturgului în această constelație care este teatrul. Acele cuvinte ale tale sunt cele mai bune rânduri pe care le-am citit despre poziția dramaturgului azi.

Radu, îți propun un salt în timp. Ești unul dintre cei mai apreciați dramaturgi contemporani, ești director de teatru, regizor și organizator al multor evenimente importante pentru lumea teatrului de azi. Hai să revenim la acel interviu și să îmi spui cum vezi acum. Ce s-a schimbat, din punctul tău de vedere, între 2013 și 2024?

Spui undeva în acel interviu că "nu există legătură clară între ceea ce se scrie, ce se premiază și ce se montează". Mai e valabilă și astăzi această situație? Textele premiate la concursuri se și joacă efectiv? Dar teatrele de astăzi, private sau de stat, au o legătură mai bună cu autorii de texte dramatice? Tot "pe zvonuri" aud regizorii sau teatrele de autori?

Cred că situația s-a îmbunătățit într-un mod semnificativ, dar din perspectiva textelor premiate n-aș putea spune că este o schimbare totală de paradigmă. Totuși cred că sunt câteva schimbări majore în ultimii ani.

Pe de o parte (nu mai țin minte exact cum funcționau lucrurile în 2013, dar parcă nu era chiar așa) – există câteva concursuri de dramaturgie organizate de teatre, eventual în cadrul unor Festivaluri, care își propun ca scop montarea textului câștigător (Bacău, FEST-FDR Timișoara, Focus Drama Baia Mare ș.a.). Chiar dacă acest lucru nu reușește întotdeauna sau în totalitate, acesta poate fi un stimulent important.

Pe de altă parte, o bună parte din regizori, mai ales cei din generațiile mai tinere, au prins curaj și propun mult mai des texte românești teatrelor de stat; sau propun dramaturgi în echipa de spectacol pentru scopuri variate (adaptare, dramatizare). De asemenea există metoda "devised-theatre" în care echipele de spectacol își scriu singure textele pe o temă dată, pornind de la experiențe personale sau o documentare colectivă. Doar că o bună parte dintre aceste modalități de a ajunge la scenă nu sunt neapărat o veste bună pentru dramaturgul "de acasă" pentru că propun aceste posturi celor care sunt deja acolo, care au o experiență mai directă cu scena – și nu implică montarea unor texte pre-existente.

Tot în acel interviu spui: "Am ajuns la concluzia că textele mele nu pot ajunge pe scenă decât dacă mi le montez singur". Crezi, în continuare, că se întâmplă și astăzi la fel? Din exemplele dimprejurul tău, sau de care ai tu cunoștință, tot să îți întemeiezi propria trupă sau propriul teatru e calea prin care poți deveni cunoscut ca dramaturg?

Eu nu mai sunt în această situație. Deși baza, pentru mine, a rămas montarea la Teatrul Apropo, au fost teatre din țară sau alți regizori care mi-au montat textele. De asemenea, am montat alte texte sau proiecte în alte teatre în calitate de regizor, unde calificarea mea de dramaturg a ajutat foarte mult. Dar eu nu pot fi un etalon, eu fac asta deja de mulți ani și tot nu pot să spun că am ajuns la nivelul la care să îmi fie comandate sau cerute texte. E posibil să fie și un contra-efect derivat din faptul că sunt cunoscut pentru munca de la Apropo și pentru faptul că îmi montez propriile texte; sau se poate datora faptului că textele mele nu sunt publice și nu circulă foarte mult. Nu îmi dau seama.

Dar, în mod sigur, există și alte căi de a fi montat în afară de a întemeia un teatru 😊

Remarci în acel interviu că există o dispută între dramaturg și regizor: "Regizorul poate limita de multe ori latura literară a dramaturgului." Cum o resimți acum, astăzi, când experiențele tale, atât ca autor, cât și ca dramaturg, sunt mult îmbogățite?

Ceea ce resimt, și probabil că era valabil și atunci, este cumva pe dos, anume că de multe ori o privire din exterior asupra textului poate ajuta mult și poate îmbogăți și crește puterea textului pe scenă, în măsura în care regizorul, dacă e echilibrat și nu e cuprins de ideea de a spune "tot" – nu distruge tema și povestea din text. Pe de altă parte, uneori chiar textul necesită sau recomandă îmbunătățiri... Depinde de la caz la caz.

Oricum, e o discuție amplă apropo de raportul dramaturg – regizor.

Eu sunt într-un moment în care anumite aspecte ale teatrului, cel puțin al teatrului românesc de astăzi și a grilei de succes folosite, mă dezamăgește. Încerc să iau puțină distanță și mi-am îndreptat atenția spre zona filmului, unde mi se pare că subiectele și poveștile mele e posibil să se potrivească mai bine, teatrul a căpătat pentru mine o tentă de artificial grosier care mă cam... să zicem că încerc să mă îndepărtez de ele cât mai mult.

Ai fost într-atât de cuceritor de sincer în acel interviu încât ai vorbit liber și cât ar costa să montezi o piesă. E vorba, repet, de o situație de acum un deceniu. Vreau să te întreb dacă un teatru independent se poate susține singur. Recunosc, am mereu sentimentul că cei care au teatre private își inventează bugetul, fac, efectiv, magii să le susțină. Este rentabil, ca afacere, să ai un teatru privat sau mai bine pui acei bani pe bursă dacă te gândești doar la câștig? Ce altceva motivează o astfel de investiție, ca să îi spun așa.

Depinde de tipul de teatru și de tipul de "afacere". Există, de câțiva ani buni deja, companii și teatre (mulți se feresc să le numească în acest context "independente" – deși, la un anumit nivel, chiar asta sunt) care fac rețete comerciale pe texte celebre sau comedii bulevardiere pe un model care funcționează de foarte mult timp în Vest: investești bani într-un produs de acest tip, apoi îi recuperezi din încasări. Desigur, e o discuție lungă asupra calității acestor producții, a rolului lor pozitiv sau negativ în cultivarea publicului, despre locul corect în peisajul teatral românesc. Și există în mod real o gamă foarte largă de producții – de la "șușe" care alterează imaginea teatrului ca artă vie, până la comedii de reală calitate și succes care educă într-un anumit sens un public nou care altfel nu ar veni să vadă anumite producții obosite din teatrele de stat. E foarte discutabil, așa cum e foarte discutabil și tipul de produse culturale pe care teatrele subvenționate trebuie să îl producă, costul biletului la aceste instituții etc. Sunt perfect de acord că în acest context instituțiile subvenționate ar trebui să își ia mult mai în serios rolul educațional în raport cu cel "pur artistic", dar, iarăși, nu vreau să deschid o dezbatere foarte amplă.

Și, desigur, există ceea ce noi cei din domeniu numim teatru independent în accepțiunea clasică: oameni calificați și pasionați care încearcă să se exprime în afara sistemului finanțat de stat, din lipsă de opțiuni, și pentru care exprimarea artistică, indiferent ce înseamnă aceasta, stă pe primul loc. Și apoi poți discuta despre precaritate, supraviețuire, alegerea unui drum spinos între atragerea publicului prin producții "mai comerciale" sau dorința de a experimenta etc.

Din nefericire, ne confruntăm cu o realitate ignorată de mulți care se mândresc cu popularitatea limitată a câtorva teatre de stat sau a unor artiști cunoscuți doar de ei: publicul asaltat de "zgomotul" din Social Media este tot mai puțin atent, tot mai puțin informat, tot mai puțin cultivat – și, din păcate, și în scădere. Opțiunile de a-l crește sau de a-l educa sunt din ce în ce mai firave în raport cu mijloacele multimedia aflate peste tot la îndemână.

Închei acel interviu cu un verdict demn de poezia concretului: "Nu am mari speranțe în privința sistemului… Sunt foarte multe tabuuri și o ipocrizie uriașă." S-a schimbat optica ta cu privire la sistem? Sau, în continuare, teatrul de azi se mișcă mai degrabă în pofida sistemului decât în virtutea lui? Ce susține în lumea teatrului de azi mișcarea înainte, căutarea estetic?

Vezi ce am spus mai sus. Întotdeauna am fost un outsider și cred că am rămas un outsider. Nu sunt prea iubit de critică și nu cred că sunt cel mai în măsură să dau verdicte care, oricum, nu interesează pe nimeni.

Dar, pentru că m-ai întrebat: s-au schimbat tabuurile, lucrurile se mișcă, evoluează. Din păcate, cred că anumite ipocrizii s-au schimbat cu altele, iar unele au rămas aceleași. Desigur, în ochii publicului din ce în ce mai firav sau ai unui istoric al teatrului, sau prin prisma vremurilor extrem de tulburi pe care le trăim la nivel global – acestea sunt doar meschinării lipsite importanță.

Consider că fiecare dintre noi are datoria să lucreze cu onestitate, cu pasiune (dacă există) acolo unde se află – pentru a lăsa ceva în urma sa, mai mult ca oricând într-un domeniu atât de "pieritor" cum e teatrul... "Restul e tăcere".

Radu, îți mulțumesc frumos pentru aceste cuvinte! Mult succes și inspirație în toate activitățile tale. Pentru cine dorește să citească și materialul de la care s-a pornit, îl poate găsi aici: https://yorick.ro/radu-popescu-in-romania-repertoriul-teatrelor-functioneaza-pe-zvonuri/