Drumul... Mi-ar fi plăcut să-i spun Bogdana

Gândurile mele nerostite mă însoțeau leneșe în noaptea adâncă a acelei toamne fără sfârșit și fără început. O lună prea mare se zărea printre copaci necontenind să-mi amintească, să-mi spună, cât de repede trece timpul.

Lângă mine, un trup svelt tremura sub boarea dimineții prea timpurii, căci era mai degrabă dimineață, lăsând să-i cadă pe umeri părul lung, negru, sălbatic. I-am întins haina, mi-a mulțumit și m-a mângâiat ușor pe braț, recunoscătoare; atunci i-am simțit palmele mari, puternice, nestăpânite, aproape bărbătești. Degetele lungi, cu unghii ferme, tăiate scurt, despre care îmi închipuiam că se înfig adânc în carnea tuturor bărbaților prea dispuși să o strângă în brațe.

Brusc mi-am amintit de Bogdana; în studenție am cunoscut o femeie de o forța și o vitalitate ieșite din comun, pe care le-am încercat adesea în nopți adânci și în dimineți timpurii de toamnă, ce nu se mai încheiau. Cred că atunci m-am îndrăgostit, numai că nicicând ea nu mi-a dat impresia că dincolo de întâlnirile noastre pasionale ar mai fi ceva. Iar eu, nicicând nu am avut răgazul să caut mai departe de gesturi; eram prea tânăr atunci, prea grăbit, prea neatent. Îmi pare că îmi lipsește Bogdana, deși nu m-am mai gândit la ea decât ca la un personaj dintr-o poveste neîncheiată. Ca orice poveste pe care o scriu sau o trăiesc. Recompun din momente memorabile, ca acesta, un drum lung pe care-l descopăr apoi și îmi închipui că acela ar fi trebuit să fie drumul meu. De aceea, poate, sunt atât de interesat de alternative, de ce-ar fi fost dacă i-aș fi mărturisit Bogdanei că o iubesc. Cred că asta este starea de drum, despre care i-am vorbit cuiva mai deunăzi, când declaram, sigur pe mine, că nu contează drumul, ci numai starea de drum. Dar cred ca mă înșelam, contează totul.

Nu am întrebat cum o cheamă; m-am mulțumit să-i spun că-mi amintește de o bună prietenă din vechime și am căutat-o apoi tot drumul cu privirea, savurându-i gesturile, tremurul ușor, chipul, brațele, palmele. Respira ușor, dar nările i se umflau sălbatic, deopotrivă cu pieptul rebel; privirea îi era tăioasă, vorba frustă, necizelată, naturală, ca a unei femei tinere, sănătoase, care are totul de partea ei. Erau vremurile în care aveam astfel de întâlniri bizare; la fel mi s-a întâmplat odată în drum spre Paris, când am cunoscut în compartimentul întunecat al trenului de noapte o femeie cu care am avut o aventură pasională. Era la fel ca Bogdana. A coborât la Lille, după ce convenisem, fără să ne dăm numele, că ne vom revedea peste două săptămâni la Panthéon. Nu mai știu dacă ne-am mai întâlnit, îmi amintesc doar că mi-am imaginat în fiecare zi cum va fi până să se împlinească sorocul.

Mi-am luat rămas bun de la cea căreia îmi plăcea să-i spun Bogdana (nu am mai auzit de ea nimic de atunci). Compania mea o ferise întrucâtva de privirile insistente ori de mâinile obraznice ale șoferilor sau călătorilor. Nu știam prea bine daca asta o deranja sau nu. Îmi părea că mă privește cu o oarecare recunoștință, dar deopotrivă citeam în ochii ei ostentația, dorința de a se găsi mai mereu în centrul atenției. Ori poate i-am părut un personaj prea pretențios pentru ea!

Am străbătut apoi străzile pustii din jurul gării, unde ne-a lăsat autocarul, căutând zadarnic să-mi astâmpăr gândurile. Cunoșteam orașul cu singurătatea și tristețea lui nedefinită ori cu răceala ce te înconjura neștiut, deși adesea îi simțeai prea bine culoarea. Dar întotdeauna mi-a părut o culoare livrescă, o prejudecată; sau poate sufletul meu nu a fost niciodată dispus să se rupă de răceala, singurătatea ori tristețea ultimei zile a săptămânii. Căci în orice călătorie totul se vede cu sufletul, nu cu ochii, iar dacă sufletul îți împărtășește în orice zi necuprinsul duminicii, totul nu poate fi decât rece, singuratic, trist, ca amurgul în care Dumnezeu s-a odihnit după ce a făcut lumea.

Se lăsase seara, îmi amintesc. Străzile îmi păreau familiare, dar în același timp neștiute, era ca atunci când ai impresia că ai mai trăit sau ai mai avut același sentiment cândva, nu știi când, dar cu certitudine nu a fost o simplă închipuire. Nu recunoști case, oameni, străzi anume, ci frânturi neclare de drumuri, de gânduri, de istorii, de priviri...

Străzile și istoriile primei zile

Strada înainta îngustă de la Marché aux Herbes spre restaurantul Éperon d’Or. Și eu odată cu ea. La nr. 10, 18 și 50, librarii anticari sau editori Van Plas, Malperius și Plaizier. În fața celui din urmă odihnea de câteva secole, o casă crenelată, de cărămidă roșie, aparent nelocuită, dar foarte bine întreținută. Era o ilustrată veche, dar cât se poate de vie.

La nr. 20, o firmă luminoasă, "Tatoo", se desena pe fațada unui imobil cu două caturi, alb, decojit, murdar. La primul etaj (și chiar și la al doilea) părea că nu locuiește nimeni. De altfel, sunt multe case în Bruxelles care și-au pierdut viața. Nu se zărea nimic în spatele fereștilor goale, imobile, uitate, ca ochii unui orb; la București, pe aleile de pe lângă Știrbei Vodă sau pe strada Temișana, surprindeam uneori, un bătrânel timid, colecționar de amintiri, care căuta cu privirea un loc neștiut de nimeni, îndepărtând cu mâna tremurândă un petec de pânză albă, prăfuită, ca o viață ce nu se mai încheie. Mi-a spus odată că el nu mai trăiește demult, ci doar își amintește.

La nr. 62, colț cu rue Violette, la ieșirea spre Place Saint-Jean, se găsea o clădire cu două caturi, a fraților Minet, cel puțin așa fusese odată (putea sa fie chiar și atunci), ce se înălțau deasupra unui parter de lemn, vopsit în verde - un verde vechi, dar ferm. Am reținut firma: "Librairie, documents rares et precieux. Expertises de livres anciens & modernes". Clădirea era albă și pe fațada dinspre Place Saint-Jean nu avea ferestre. Aici, o nimfă, cu o cunună pe cap, sub o ramură de măr înflorit, îmi apropia sfâșitul unei zile. Tot în apropiere de Place Saint-Jean era și librăria soților Massart (Papiers d’Antan), iar ceva mai încolo, pe rue des Renards, o alta care purta numele străzii.

*

Am venit la Bruxelles să dau de urma castelanului. Înainte de a se retrage în fortăreața sa veșnic neterminată, studiase în străinătate, ca orice tânăr de familie bună. Nu alesese Franța, poate că nu era în stare, căci pe atunci circula vorba că dacă nu puteai obține o diplomă la Paris atunci sigur o luai de la Bruxelles. Ar fi avut ocazia să intre în politică, toți ai săi aleseseră acest drum, fratele mai mare ajungând chiar prim-ministru. A preferat să se retragă. Nimeni nu știa de ce. Majoritatea îl considerau puțin nebun. Puțin sau mai mult, după caz. Să fi fost ceva în familie..., căci unii spuneau că și fratelui său, primul-ministru, începuse să i se rătăcească mințile în amurgul vieții.

De la universitate se întorsese și cu Sophie, căreia i se spunea "franțuzoaica". Sophie era tare frumoasă, i-am întâlnit o fotografie într-un program de teatru, Théatre du Nord, de pe vechea Rue de Cologne. Nu sunt lămurit dacă acest teatru de prin 1881 era urmașul lui "Paradis des Roses", din spatele bisericii Sts. Nicolas et Jean, aproape de intrarea Gării de Nord mărginită cu Rue Allard. "Paradis des Roses", care s-a mai numit prin anii ’60 "Scribe" sau "Théatre des Délassements", fusese înființat în 1856 de Auguste Jouhaud, prolific autor de texte dramatice. Se spunea că ar fi scris peste 600 de piese puse în scenă la Paris sau la Bruxelles. Patronul său a falimentat însă imediat ce inaugurase, la nr. 175 de pe Rue de Cologne, un café-restaurant.

Nu am mai găsit nimic din toate acestea. Din 1918 Rue de Cologne se va fi numit d’Aershot, iar astăzi este una dintre cele mai rău famate din Bruxelles. În locul teatrului, al firmelor, cum era cea de la nr. 87 al vechii străzi, "Établissement de voitures de remise & autres. Specialité de voitures pour mariages, baptêmes et cérémonies funéraires", am întâlnit două șiruri de case lipite una de alta, arareori despărțite de vreo intersecție. Erau case cu două caturi, câteodată cu trei. La parter aveau vitrine largi, cu interior de buduoar, cu firme în culori țipătoare, desenate lasciv ("Aurore", "Paradis", "Mirage" sau "Pompadour"), de unde țâșneau lumini albastre, galbene sau roșii care luau ochii trecătorilor, inundând strada, dar și chipurile femeilor din spatele sticlei. În fața intrărilor se găseau adesea fluturași de hârtie care făceau reclamă unor clarvăzători (Mr. Hasimiyou, Mr. Khéraba, Professeur Sama, Mr. Toura), ce puteau rezolva în patru zile, garantând sută la sută succesul, plata făcându-se după obținerea rezultatului, probleme de amor, boală, comerț, dispariții, examene, impotență, infidelitate, vânzări... La etaj nu se vedeau decât una sau două ferestre luminate. Distingeai uneori și siluete neclare după perdele. Însă majoritatea nu au perdele; înăuntru era un spațiu generos în care se grămădeau până în tavan saci, saltele, scânduri. Mai rămăseseră pe undeva și câteva piese de mobilier, uitate de cine știe ce chiriaș, care și-a sfârșit pe acolo vreuna din istoriile vieții lui.

Am văzut și o casă cu ferestrele zidite; înainte fuseseră cam trei pe fiecare fațadă, la fiecare cat. Simțeam că înăuntru trebuia să fie una dintre grădinile bolnave, de care vorbea Michel de Ghelderode sau Jean Muno, în care se întâmplau cine știe ce grozăvii fantastice (sau dintr-un alt timp!). Mai aveam senzația că am în față o casă oarbă, un suflet orb, căruia nu-i vedeam înăuntrul. O lume care s-a pierdut...

Sophie nu a fost o mare artistă. Sunt puține cronici care vorbesc despre ea (jurnale efemere și critici prea puțin cunoscuți!) Era și foarte tânără, iar rolurile mult prea neînsemnate. În țară s-a pierdut în paradisul castelanului. Sau, cel puțin așa îmi închipui eu acum. Nu cred că a mai văzut scena, nici măcar din afara ei, căci a murit curând după ce s-a instalat în aripa de vest a castelului, spun cu atâta precizie, căci numai aceea era terminată atunci...

Casa din visul celei dintâi nopți

Am intrat în curte, treceam de luni bune, în aproape fiecare noapte, pe lângă casa aceea cu ferestre întunecate, cu terasa ascunsă într-un crenel la primul cat, cu o curte engleză, aveam să o văd când am intrat înăuntru. Cu teama celui ce încalcă un consemn vechi de când lumea, am străbătut un culoar cenușiu care nu avea nimic pe pereți, pe jos; doar marmura sau cimentul rece, nu-mi dădeam seama ce este, căci părea că odată ce înaintam, pardoseala se schimba cu totul, metru cu metru.

Dintr-o dată, coridorul s-a transformat într-o cameră pătrată, nu știu dacă ajunsesem la parter, la etaj sau mă pierdusem în subsoluri; nu se vedea nimic nici înainte, nici înapoi, nici în afară, căci totul era orb. Dar în camera aceea, goală cu totul, se zăreau câteva piese de mobilier, fruste, un pat, o masă, iar pe unul din pereți, și un ochi de fereastră.

M-am grăbit să văd ce e afară, dar nu am recunoscut nimic, nici strada, nici curtea... era o curte îngustă pe marginile căreia se îngrămădeau în loc de garduri, pereții altor case mai înalte, cu mai multe caturi, pereți goi, orbi, dar care îmi păreau că ascund priviri bolnave. Mi se părea că nu pot ieși, căci aș fi fost văzut, aveam o ciudată senzație de clandestinitate; în orice caz, ce se vedea în afară, prin poarta întredeschisă a curții, nu avea nimic a face cu strada din care intrasem...

Am încercat să mă întorc traversând camera mare ce dădea în curte, luând-o apoi pe un culoar mai îngust decât cel pe care venisem; era normal, îmi spuneam, gândind la drumul de ieșire, casa dinăuntru nu putea fi decât mai mică, mai înghesuită! Casa dinăuntru? Nu am găsit; casa dinăuntru se sfârșea într-un perete din spatele căruia se auzeau șoaptele unor oameni ce păreau că știu că dincolo, pe undeva, este un intrus, adică eu, îmi spuneam cu teamă. Refăcând drumul înapoi am ajuns din nou în camera ce dădea în curte, dar era deja altă cameră și altă curte. Nu am mai îndrăznit să ies să văd cum era și strada ce se întrezărea prin poarta întredeschisă.

Am reconstituit în minte toți pașii pe care i-am parcurs din momentul în care am fost înghițit, aceasta era senzația, de curtea engleză. A fost în zadar, captivitatea mea se adâncea, iar senzația că mă afundam într-un labirint era din ce în ce mai acută. Ajunsesem să mă bucur când recunoșteam vreo piesă de mobilier sau vreun culoar ori vreo cămăruță în care mai intrasem. Șoaptele însă mi se păreau aceleași, peste tot, deși mi se părea uneori că liniștea era prea apăsătoare, asurzitoare, paradoxal; oare aceeași oameni în spatele pereților?

Așa am rămas de atunci, captiv, paralizat de frică în casa dinăuntru, fără să mai pot vedea pe cea dinafară; nu știu de când, parcă dintotdeauna, căci nu am mai avut amintiri de dinainte. Așteptam să se lumineze, ca să intru în cea de a doua zi a istoriei mele belgiene.