A consemnat Zenob alias Ciprian Handru

Ion Vianu afirma că la originea interesului său pentru psihiatrie stătea fascinația libertății. Dragă Augustin Cupșa, la baza interesului tău pentru psihiatrie ce stă? Dar la baza interesului pentru literatură?

Într-adevăr, pentru Ion Vianu studiul psihiatric pornește sub semnul fascinației libertății, pe parcurs însă, fascinația devine o întrebare, iar întrebarea o dilemă apăsătoare – este boala psihică o poartă către libertatea absolută, ieșirea de sub orice constrângere, iar "nebunul" un fel de Zubargiul lui Zinoviev? Sau, din contră, boala psihică este o limitare nu doar biologică, ci și ontologică? Iar traseul analizei pe care îl descrie în memoriile sale îl duce fără echivoc către a doua posibilitate. Sau mai degrabă, către o imposibilitate. Păstrând proporțiile experienței, am trecut și eu prin aceleași sinusoide și am ajuns la aceleași concluzii. În liceu eram pur și simplu idealist, citisem "Muntele vrăjit" a lui Thomas Mann și "Ultimul capitol" a lui Knut Hamsun, și mă gândeam că acolo, undeva departe și deasupra realității imediate se găsește o altă lume, un dincolo. Astăzi cred și eu că psihiatria e doar o lume între alte lumi, care nu poate funcționa fără celelalte, iar cele mai importante gesturi se fac pe teren, în intervenții sociale și psihoeducaționale care înseamnă să nu stai în nici un caz în vârful unui munte, într-o proiecție ideală. Interesul meu pentru literatură vine dintr-o atracție mai largă, pentru ficțiune. E la polul opus. În psihiatrie nu există ficțiune, totul e cât se poate de real, de concret, chiar și când pare imaginar.

Ce pot face psihiatria și literatura pentru viețile noastre în interiorul unei societăți hipertehnologizate?

Mi-e destul de greu să mai vorbesc astăzi despre psihiatrie într-un singur cuvânt, psihiatria s-a spart deja în multe segmente, e un proces care nu știm unde va duce, Tom Burns, psihiatrul britanic care are ceva din înțelepciunea și talentul lui Somerser Maugham, ceva tipic englez, îi prevedea mari reconfigurări sau chiar dispariția ca disciplină așa cum o știm astăzi. În multe țări occidentale psihiatria nu se mai ocupă de bolile neurologice, de adicții, de demențe, zone întregi de intervenție sunt cedate altor specialități. Psihiatria devine tot mai mult socială și comunitară. Iar ce e riguros științific devine neurobiologie. Psihiatria, ce rămâne din ea, ar putea să se întoarcă la un fel de simplitate umană, la apropiere și empatie. În Statele Unite cea mai răspândită formă de psihoterapie e psihoterapia suportivă, cea mai "fără metodă" și cea mai naturală, pe care o fac și medicii de familie. O făceam și eu în Paris. Poate acesta e un răspuns la epoca hiperdigitală. Pentru mine a funcționat fantastic, așa am intrat în contact real cu oamenii.

Ai plecat în Franța, în anul 2014, unde ai lucrat ca medic psihiatru, dar ai revenit în România la câțiva ani distanță. Descrie-mi, te rog, în câteva cuvinte, marile bucurii și marile tristeți din străinătate, dar și din România.

În Paris am lucrat la un moment dat într-o policlinică de stat (secteur 1), oricine era asigurat putea să intre pe ușa cabinetului și să mă întrebe orice. Oameni care căutau un sfat sau să discute cu cineva, uneori să își umple un gol lăsat de dispariția cuiva drag, de destrămarea unei familii, de dorul de casă, de o țară îndepărtată. Iar eu la rândul meu eram un înstrăinat și mă legam ușor de ei – taximetriști, femmes de menage, studenți, mulți străini, unii refugiați – din Africa, din America de Sud, din Asia. Primeam și vizite de la oameni care nu vorbeau franceza, îmi aduc aminte de o femeie din Tailanda, care lucra la curățenie și vorbea un fel de engleză din câteva cuvinte, spunea: "Me very sad at heart" și când spunea asta, și își rotea palma în dreptul inimii – iar eu îmi poceam engleza ca să fiu în același ton cu ea. Oare ce făceam eu era cu adevărat psihiatrie? Și, totuși, ce altceva să fi făcut, să o fi lăsat să plece pe stradă? Să fi pus pe ușă o cerință de limbă, un B2, ca să fac psihiatrie? Oricum, oamenii aceia m-au învățat ei pe mine câte ceva. Mă duceam la treabă animat de ideea că mai aflu ce se întâmplă într-un cartier sau altul din Paris, eram la curent cu știrile, cu situațiile adminstrative mai ceva decât dacă m-aș fi uitat la televizor. Încă îmi amintesc oameni și figuri de acolo. De unii mi-a fost îngrozitor de greu să-mi iau la revedere.

În altă ordine de idei, în ce mod ți-a influențat locul – orașul scrisul?

Locul din care sunt apare destul de mult în scrisul meu, dar nu e o relație așa de lină și de naturală cum ar părea. Părinții mei au venit din Ardeal în Craiova, dar mama are sânge și din Moldova, și din Oltenia, așa că eu am câte ceva din toată țara. "Așa să crească iarba pe noi" e despre copilărie, chiar dacă nu-i cu totul a mea, în fiecare fapt, dar locurile au venit odată cu aerul amintirilor, nu puteam să pun altul în loc. "Străinătate" are foarte multe amănunte din Timișoara, unde s-a întâmplat să stau când scriam cartea, nu avea nici un rost să alterez realitatea dacă ea mă hrănea, nu-mi revendicam vreun drept prin apartenență, din contră, mulțumeam prin scris pentru ce primeam. Altele sunt locuri din București, uneori apare și Parisul. Îmi place foarte mult o frază de la Saint Exupery – "adevărul pentru un portocal e pământul în care face roade". Și apoi, aș adăuga, e cazul să întorci recunoștința ta pământului ca să rodească din nou.

N-ai devenit prizonierul unui singur gen sau a unei singure formule epice, ci, din contră, ai asimilat și ai practicat cu naturalețe și cu autenticitate romanul, proza scurtă, literatura pentru copii, chiar și scenariul pentru film. De ce una și de ce cealaltă?

Proza scurtă și romanul nu mai sunt astăzi atât de îndepărtate, nici ca popularitate, nici ca exigențe structurale. După modelul american prozele scurte încep să devină "long stories" cum le zicea Richard Ford, romanul își cultivă la rândul său o formă scurtă, rapidă, uneori poetică, așa că cele două formule se apropie. Apoi, evident, nu e vorba de aceleași dimensiuni, am intra într-o metonimie amuzantă, dar asemănările încep să se vadă și la nivel structural. Noi, românii, așa cum remarca Mircea Iorgulescu, am preferat multă vreme genul scurt, schița, proza gazăterească, un stand-up fiction care își încetează existența îndată ce apare alt subiect în gura lumii. Romanul e lent și laborios, dar în secolul trecut și-a câștigat locul întâi. Sub influența americană, avem o proză lungă, structurată și amănunțită, foarte puțin spontană. Am scris și roman, chiar și unul experimental, la debut, și aș vrea să scriu mai departe roman, dar sigur o să îmi mai placă să scriu o proză scurtă care să fie proaspătă și să o văd cum se desfășoară sub ochii mei într-o lectură rezonabilă ca timp. Întotdeauna mi-a plăcut romanele tip nuvele cum au scris Giorgio Bassani, Isac Babel, Aglaja Veteranyi, Andrei Platonov, Ismail Kadare, Herta Muller sau Patrick Modiano. Ceva consistent, nu doar o lectură de mers cu trenul, cu o dublă realitate, cu o stilistică particulară, la care să te întorci cu gândul. Poate de aceasta îmi plac și scenariile, te obligă să fii sugestiv și vizual, fără să pierzi din vedere o logică ascunsă. Dar scenariile sunt opere efemere, ele se înfățișează regizorului, actorilor și unei părți din echipa de producție, apoi, în cel mai bun caz, dispar într-un film.

Care este tema/subiectul la care crezi că nu vei renunța niciodată?

Îmi place să cred că o să pot să scriu mai mult despre oamenii simpli, nu neapărat despre singurătate, ci despre experiența care devine intimă și e imposibil de comunicat, despre momentele în care te găsești la distanță de toți ceilalți. Mi-ar plăcea să fiu mai mult pictural în scris și mai puțin acțional, aș pune deoparte acțiunea factică pentru un scenariu și aș lăsa (in)acțiunea emoțională pentru scris.

Recent ai publicat un volum de literatură pentru copii: Două furnici și un elefant. De la un capăt al lumii la celălalt. În calitate de creator de ficțiune, de scriitor, cum te raportezi la copilărie? Dar ca psihiatru? Te rog să ne spui când și cum a început povestea celor două furnici și a elefantului călător.

Furnicile și elefantul au fost și încă sunt pentru mine o bucurie care se rostogolește și nu se mai oprește. Te face să râzi, dar și să iubești și să fii mai înțelegător. Cred că a început de la o imagine fără claritate, era un elefant care se întorcea cu susul în jos și cu josul în sus, dar el făcea asta pentru că se afla în contradicție cu un lucru care nu se vedea, era o furnică, evident, ce putea fi mai mic de atât? Apoi a mai venit una, ca să se echilibreze situația. Iar furnicile vorbesc ore în șir la telefon, mănâncă piure de castane, își fac liste cu dorințe și, uneori, dansează cu elefantul. Așa a început povestea, în întunericul camerei, căutând figuri cu Ioana care să o facă să râdă și apoi să adoarmă. "Povești inventate" - le zicea ea. Pentru că celalte sunt deja scrise. Toate poveștile încep de la niște imagini neclare care își caută cuvintele. Iar cuvintele s-au tot adunat, iar eu am fost nevoit să le notez ca să nu le uit. La un moment dat mi-am dat seama că era un mic roman. Pe urmă am avut norocul prin Iustina Croitoru să o cunosc pe Andreea Dobreci, iar ea a dat formă întâmplărilor așa cum îmi imaginasem. Sau chiar mai bine.

Ce este mai dificil, să scrii literatură pentru copii sau roman?

Nu știu, dar sigur copiii îți dau răspunsul mai repede și mai sincer. Sunt mai veseli, mai senini. Te încarcă de energie pozitivă.

După ce ai terminat de scris un manuscris, te întorci asupra lui și rescrii sau rămâne așa cum a ieșit din prima?

Mi se întâmplă să mă întorc și mă întorc și rescriu, ce-i drept, doar ce nu-mi sună bine la lectura cu vocea interioară, unele părți rămân intacte, dar nu prea multe. Pentru mine scrisul nu e neapărat un eveniment – să scrii o carte și pe urmă te gândești ce să mai faci. Scrisul e o curgere, toată ziua trece apă prin albie, uneori doar o picătură, alteori vine gârla, nu mă gândesc – uite, o să iasă un text, mă gândesc – uite, scriu, am pus un cuvânt pe foaie, vreau să merg mai departe.

Față de momentul debutului în volum (Perforatorii, 2006), ce simți că s-a schimbat în interiorul scrisului tău? Dar în spațiul cultural românesc?

"Perforatorii" a fost pur și simplu o nebunie, mă gândesc dacă astăzi aș mai fi putut să fac așa ceva, atunci un roman de genul acesta șoca, intriga, stârnea critică sau admirație, astăzi orice poate fi considerat roman și nu mai e nimic deosebit cu asta. Romanul de azi poate să fie profund liric sau non-epic, eseistic sau scenaristic. Pe vremuri aveai de înfruntat reticențe sau întârzieri de lectură, în "Perforatorii" mergeam cu scrisul prea repede pentru că metafora sau metonimia sunt un fel de găuri negre prin care treci în alt univers și, în general, limbajul poetic e un drum pe scurtătură, unde avansezi cu viteze astronomice către un sens. Astăzi mă simt mult mai dispus să construiesc proză aparent realistă, un fel de slow fiction, unde mai strecor elemente non-realiste sau fac scratch-uri și inserturi poetice controlate.

Cum ai caracteriza lumea literară de azi?

Nu cred că lumea literară e mai bună sau mai rea decât în alte țări. Doar că în această parte de lume scriitorul se găsește în situația complicată de a lucra, scrie, proiecta în modul ideal în timp ce ia la cunoștință în permanență de realitatea tare pragmatică, nevoit pragmatică, a publicului. Cine își mai amintește de 1990? De acea stare incredibilă a lucrurilor – oamenii căutau cu febrilitate cărți și reviste, se traducea tot ce fusese interzis – filosofie, mistică, psihanaliză, beletristică și eseistică politică, vedeai oameni dezbătând toate subiectele din lume, ca în filmele lui Nuri Bilge Ceylan, era o mare nevoie de sens, nu era o pierdere de vreme sau un moment "romantic" să vorbești despre suflet sau despre libertate o seară întreagă, adult fiind. Eu eram însă copil, dar vedeam lumea ca pe un muzeu al cititorului – oameni care citeau ziare și cărți pe unde apucau - pe bănci, în tren, în parcuri. Apoi lăsau deoparte cititul și începeau să discute și, de cele mai multe ori, să se certe. În 2024 e altceva - avem 4 milioane de români în afara țării în orice moment. Nu sunt mereu aceeași oameni, vin și pleacă, cum am făcut și eu, și nu exclud că la un moment dat mă voi întoarce în Franța, România e cam ca un bar dintr-un western, unde ușile batante nu stau locului nici ziua, nici noaptea, e febra căutătorilor de aur, de experiență și de aventură, dar și de dragoste, de siguranță, să lase în urma persecuția sau dezamăgirea propriei țări. Dar oare ce cărți își iau oamenii aceștia cu ei la drum? Străinătatea e la fel de mult lumea de acasă și, invers, lumea de acasă e o străinătate. Când ajung într-un loc străin, și așa cum se transformă toate, cele mai multe locuri devin străine, oamenii se trântesc în pat și dau drumul la Netflix. Mă gândesc nu ce să scriu, ci ce să public din ce scriu ca totuși să ajungă la oameni acum.

Este greu pentru un autor român să se impună, să se facă cunoscut, publicat în străinătate? Dar în România? Cât de (ne)mulțumit ești de receptarea cărților tale?

Receptarea literară de azi înseamnă foarte mult rețele de socializare și prezență în spațiul virtual, scriitorul e tot mai puțin un creator de sens, cât un creator al propriei imagini, o imagine care să intre într-un puzzle, the bigger picture. Îmi e greu însă să cred că cineva va găsi satisfacție, înțeles, alinare sau compasiune într-un act artistic care se supune unei agende, unei liste de atribute care trebuie să se regăsească fără nici o însuflețire în aplicația pentru o finanțare, vreau să spun acea diferență dintre empatia unor agende politically correct și dragostea cehoviană față de oameni, cea care vine din timpul și practica neobosită cu aceștia. Sau cum spunea Winnicott - bărbatul care iubește frumusețea e diferit de cel care iubește o femeie și poate să vadă în ce fel e ea frumoasă. Dar ceea e ce pus doar în slujba desfătării e calofilie, iar asta e cu totul altceva decât estetică. Cred că e destul de greu pentru oricine să se orienteze atât ca cititor, cât și ca scriitor într-o lume atât de "la vedere". Dar oricine a dobândit un dram de maturitate știe că în primele rânduri nu găsești întotdeauna ce e mai bun, nici la magazin, nici în literatură. Știi că unele lucruri sunt acolo pentru că e vorba de marketing, de promovare, de cei care se bagă fără jenă în față sau fac mizerii altor autori, se erijează în critici sau editori, cei care scutesc enorm din timpul de elaborare a produsului pentru promovare. Mulți dintre criticii literari sunt, mai corect spus, agenți literari ai unor scriitori. Sunt critici care pun pe contul lor fragmente din romanele autorilor preferați înainte să intre la tipar, care promovează o colecție sau o editură. Vă dați seama cât de "obiectivi" sunt față de alți autori, de alte edituri. Și cât de mult își prețuiesc și își onorează meseria pe care și-au ales-o. Pare că a fost mai mult o alegere de nevoie. Și eu sunt un cititor, și eu sunt, la rândul meu, parte din public, nu țin cont de grupuri, edituri, prietenii, și mai sunt și alții ca mine, care încearcă să rămână echidistanți în această lume complicată, asta pentru că își respectă munca și convingerile. Sper să vină toți mulți din nou generație care să aleagă valorile și să iubească ceea ce fac, altfel nu se poate merge înainte.

La final, te rog să ne lași spre lectură un fragment, desigur, dintr-un volum de-ale tale, care să ajungă la cititorii Ficțiunii.

Imponderabil (fragment*)

Atunci s-a gândit să-l sune pe David. A lipăit până în hol și și-a scos telefonul, apoi s-a întors în dreptul geamului. În întuneric flacăra din fanta centralei a pocnit și s-a aprins, albastră și vie, punând în mișcare sîngele cald al casei. A auzit vocea lui David în receptor

— Da, a răspuns precipitat, pot să te sun mai încolo?

Tot timpul spunea că revine cu telefonul și suna înapoi după mai puțin de un minut, de parcă și-ar fi luat timp să respire. Nu știa dacă făcea așa cu toți ceilalți, sau doar cu ea, pentru că era emoționat în prezența ei, dar de data asta putea să considere cum voia.

— Vreau să-ți fac o ofertă, i-a spus.

A simțit cum aerul de partea cealaltă a telefonului s-a blocat și a stat odată cu mușchii inimii.

— Te ascult.

— E un loc numai al tău, deasupra orașului, a început și și-a prefăcut vocea cât mai catifelată, îi ieșea tare bine când voia. E un loc mic, dar ești complet ferit de ceilalți, și ai vedere panoramică.

— Pereți de sticlă?

Crina a măsurat din ochi cabina din dreptul ferestrei.

— Nu, chiar. Până la jumătate.

— Ok.

— E un loc mic, dar poți să faci tot ce vrei.

— Cum ajung acolo?

— E un fel de lift, ai acces individual.

— Îmi place, a auzit cum i se gâtuie vocea.

În receptor au început să lovească valuri de căldură, respirația s-a întețit ca și cum ar fi intrat în faza de excitație, și-l putea imagina cum începe să se pipăie.

— Cum e cu căldura?

— Solară, a zis Crina după un moment de ezitare.

— Îmi place, a gemut vocea, îmi plac chestiile cu energie regenerabilă. Cum e cu canalizarea? Știi cum e sus...

Crina s-a uitat la cabina macarelei și a studiat posibilitatea să deschizi geamurile și să-ți scoți fundul afară. Puteai să te ușurezi deasupra tuturor și dacă orașul se umplea de rahat nu-ți rămânea decât să te duci mai sus, dintr-o mișcare de manetă.

— Nu sunt probleme.

— Bun, a zis vocea cu respirația întretăiată. Cum e cu vecinii? Nu pricep cum e cu vecinii.

— 25 000 de oameni în jurul tău, poți să îi vezi pe toți, dar nu te poate atinge nimeni.

— Nu pot să-mi imaginez locul, a gemut el și ea s-a simțit vinovată ca pentru orice bărbat care nu putea să termine. Vreau să văd o poză.

Toți aveau nevoie de ceva concret, de cele câteva secunde în care să simtă explozia, să apuce acel lucru care era doar al lor. A schimbat pe modul foto și și-a depărtat telefonul de ureche. A lipit ecranul de geam și a pus flash-ul, s-a asigurat că a încadrat perfect cabina, apoi a apăsat cu vârful degetului bulina albă de sub chenar.

Pentru o fracțiune de secundă bărbatul din cabină a rămas imponderabil deasupra orașului, cu luminițe albe și roșii, răspândite într-o mare întunecată, în timp ce celălalt, din spatele său, s-a dezlipit de pe ecran și brațul macaralei s-a rotit pe o direcție perpendiculară și a depus încărcătura pe placa de ciment.

din volumul *Străinătate, Editura Humanitas, 2022