nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

L'uomo di Mari

Nu mai fusese în Siracusa de cinșpe ani. Nu avea un motiv anume să o evite, nu avea amintiri de reprimat, suferințe de ascuns. Practic viața nu o împiedicase să revină, doar o dusese în alte locuri. Poate o lipsă de tragere de inimă, totuși, avea să revină aici. În fine, acceptase invitația la concurs pentru că Luca insistase atât. Îi era târșă de tot tămbălăul cu nouăzeci de ani de la nașterea lui Enzo, dar parcă era și curioasă cum o să fie, pe lângă osanalele cu cea care a preluat ștafeta și duce moștenirea mai departe. Ce o fi nemulțumind-o, că doar era recunoscătoare pentru ce realizase și încă îl considera pe Enzo Maiorca un exemplu. Bistroul unde trebuia să se întâlnească cu Luca era lângă parcul din capătul falezei. Și pentru că ajunsese mai devreme, o luă la picior către port. Soarele de iunie, turiștii, terasele noi, marea, era și nu era Siracusa pe care și-o amintea. Parcă intrase într-un limb cu un timp nedefinit, nici atunci, nici acum. Dar altfel era bine, chiar dacă numele localurilor noi îi sunau ciudat. Înainte să ajungă la parc, o coti în dreapta și apoi făcu iar dreapta. Curiozitatea era acum GPS-ul care o ghida. La Bocca del Lupo. Nu știa ce spera. Să mai fie sau să nu mai fie. Își dă seama că nu mai e după ce trece de loc fără să-l recunoască. Toată clădirea fusese renovată. Era acum o galerie de artă cu pereții exteriori din sticlă. Guarda Dentro. Intră. Prima impresie e că spațiul și lumina sunt singurele exponate ale galeriei. Apoi vede un roll-up cu numele unei expoziții temporare. Creature marine. Două etaje pline cu creveți, anemone, broaște țestoase, arici, pisici de mare și alte zeci de specii de pești. Picturi, gravuri, colaje. Un amalgam de artiști și de tehnici. Din cameră în cameră, din culoar în culoar, are acces la o lume pe care o cunoaște mai bine decât pe cea terestră. Și totuși mai e ceva acolo. Ceva ce nu se lasă descoperit, expus, numit. O dispoziție, un presentiment, o aprehensiune. Ce mama naibii?! Iese pe culoarul principal să coboare. Dacă nu pleacă acum, va întârzia. Vizavi de scări mai e o încăpere. Un alcov. Hai că ai văzut destul, coboară! Îl lași pe Luca să aștepte? Păi dacă a aștept cinșpe ani, cinșpe minute în plus nu mai contează. Intră.

E o încăpere de vreo patru metri lungime doi lățime cu un singur tablou pe peretele opus intrării. Acuarelă. Și îngheață. La propriu. Paralizează în fața tabloului. Tălpile tenișilor se fac una cu gresia albă cu fine striații rozalii. Așa cum tălpile goale se făceau una cu scândurile pontonului acum douăzeci de ani. Se uită la tablou așa cum se uita la apa de dincolo de ponton. Vedea lucirile de la suprafață, dar ghicea adâncurile întunecate de desubt. Nu se lăsa păcălită de turcoazul prefăcut și de albastrul marin mincinos. Cel mai mult a stat o oră jumătate pe ponton. Nu putea sări. Îi era teamă. Fiică, nepoată, urmașă de marinari, de înotători desăvârșiți, de scufundători și exploratori ai adâncimilor – rupea tradiția. Îi făcea de rușine. Îi era teamă de apă. De adâncuri. De întunericul lichid. De vietățile colcăitoare din el.

Atunci a venit Vincenzo. Era mai mare cu doi ani ca ea, dar mai scund cu aproape un cap. Ce-i Mari, ți-i frică să sari? De întuneric? De creveți și de pești? De monștri marini? Nu mai ținea minte dacă îi răspunsese atunci la întrebare. Poate că Vincenzo nici nu așteptase un răspuns. O luă de mână și o trase către marginea pontonului. Apoi se așeză pe margine cu fundul, bălăngănidu-și picioarele deasupra apei. Punem pariu că dacă îți zic un secret, nu o să-ți mai fie frică să sari? Dacă câștig eu, tu sari, dacă câștigi tu, zi ce vrei să fac și fac. Da, ce-avea de pierdut?! Se așeză lângă el și îl însoți în bălăngăneala picioarelor. Știi, eu când am fost mai mic aveam așa o teamă groaznică de apă și de toate creaturile marine. Nu mă crezi? Cum să-l fi crezut când Vincenzo era cel mai bun înotător la liber la categoria lui de vârstă de la club. În fine, mă săturasem să-mi fie frică de creveți, de arici, până și de anemone mă îngrozeam. Eram mai rău ca o fată. Scuze. Aveam coșmaruri. De fapt era îngrozitor și înainte să adorm și după. Într-o noapte, mă chinuiam știind că sub pat e un crevete uriaș. Apoi mi-am dat seama că în șifonier e un țipar înfiorător. În acel moment nu mi-a mai fost teamă așa de tare de crevete. Asta mi-a dat curaj și am adus un biban, un pește sabie, un crab și doi homari uriași pe care i-am pus pe birou. Am răsuflat ușurat când sălbăticia țiparului se mai potoli. Și atunci m-am pus pe treabă și am adus în cameră toate creaturile marine pe care le știam și pe care mi le puteam imagina. Când camera a fost plină, mi-am dat seama de ceva, nu știu, că era prea mult, că una e să îți fie frică de o vietate, fie ea oricât de monstruoasă, dar alta e să ai ditamai colecția la tine în cameră. Știam că asta nu e posibil. Că era imaginația mea și că dacă voiam o puteam controla. În fine, fă și tu asta, sunt sigur că va funcționa. Bagă într-o cameră toate chestiile de care ți-i frică. Mari îl ascultase atentă, poate neobișnuit de atentă. Întrebarea ei spusă cu voce tare, chiar dacă șoptit, o surpinse până și pe ea. Auzi, dar e cam talmeș-balmeș în cameră. Hai să punem creaturile în ordine. Uite, dacă punem diavolul de mare aici, lângă rechin, avem și obraz și gură, iar capul leului de mare dacă îl sucim la dreapta arată fix ca un nas. Apoi broasca țestoasă și homarul vin bine la gât și crabul uriaș poate fi ca o armură de cavaler. Da, da, intră și Vincenzo în joc, și dacă punem sepia acolo e ca o ceafă și șarpele îl încoloăcim pe gât. După vreo zece minute de ordonat creaturi, mai mici, mai mari, mai adevărate sau imaginate, aveau o frumusețe de monstru marin. Ce tare! El o să fie micul nostru secret. Ce nume să-i dăm? L’uomo dei mari. Nu, mai bine L’uomo di Mari, aruncă fără ezitare Vincenzo. Da, da, îmi place, răspunse Mari simțindu-și obrajii înfierbântați. Vincenzo, stai puțin. Te rog ceva, dar vreau să nu te superi. Cred că prietenului nostru i-ar veni foarte bine colierul și cerceii de perle ai mamei mele. Știi, când eram cu ea, nu aveam frici. Mă lași să-i pun? Mmm, păi nu știu ce să zic. Crezi că lui îi plac? Ia uite, și Mari îi acoperi ochii cu palmele. Ce zici? Eu cred că arată bine. Da, și mie mi se pare că îi vin, bâgui până la urmă Vincenzo. Cu ei parcă seamănă cu mătușă-mea, Carla. Bine, îi lăsăm cerceii și perlele la gât, dacă tu sari acum de pe ponton.

Pe autocolantul din dreapta tabloului scria L’uomo d(e)i Mari, Alessia V. Belotti.

Maria Elisabeta Boamfă