Un profesor poate face în mod realist cam 8 ore pe săptămână.  Restul sunt ore pierdute, adeseori, de vorbărie nocivă.  A fi profesor nu înseamnă să ai doar logoree. Nu înseamnă să acumulezi informații de dicționar. Profesorul nu este Google.

Un profesorul este un om capabil să-l învețe pe altul.

E un model, pe care cu greu îl mai ștergi din tine de-a lungul vieții.

Mi-a ajuns sub ochi nu demult un document prin care se cerea ca profesorii să nu mai fie specializați în pedagogie, să nu mai aibă studii didactice, ci să fie deținători iluștri ai cunoștințelor dintr-un domeniu. Mai întâi am crezut că este o glumă. Apoi mi-am adus aminte ce mi-a spus un inspector școlar: de câțiva ani sunt evitați profesorii care au făcut facultatea la București, fiind preferați cei din Cluj. M-am întrebat de ce și-am ajuns la concluzia că, după ce învățământul universitar și-a obținut autonomia, facultățile au devenit un fel de cluburi familiale, iar mulți profesori s-au simțit datori să inventeze cursuri, fără legătură cu un program unitar, corelat cu cerințele pieței și ale vieții. Mi-a fost dat să aud că există cursuri din ce în ce mai personale, aproape autobiografice, unele despre oamenii care nu ne plac, despre mașinile pe care le-am cumpărat recent, despre orice, dar mai ales cursurile halilo (hate, like, love), dominante, lăudate, susținute de armate importante de oameni. Desigur, la București lucrurile sunt întotdeauna în avangardă, pe câtă vreme clujenii, mai conservatori, au mai păstrat ceva din esența vechilor școli. Deși sunt și-acolo multe cursuri abracadabrante, de care să te ferească Dumnezeu să râzi cumva.

În noua școală halilo nu există capăt de drum, ci mișcări mici, încât harta școlii seamănă cu o ființă diformă, care a rămas fără cap.

Desigur, învățământul e în criză. Modelul e perimat, de unde și apariția acestor  cursuri comice, consecințe firești ale crizei.

O reformă a învățământului nu poate începe cu maltratarea profesorului. De prestigiul lui depinde prestigiul școlii, ca instituție. Ceea ce trebuie schimbat se află în primul rând în zona comunicării, mai precis a modalităților ei, ajunse în ultima vreme o povară de tip birocratic.

Orice reformă începe cu simplificarea (de unde și tendința haotică a multor profesori de a inventa cursuri despre frumusețea șireturilor unor pantofi dispăruți).

Și cu aceasta, revenim la ceea ce spusesem în introducere. Norma școlară reală e de 8 ore pe săptămână. Dincolo de acest număr se află rutina, apăsările, distrugerea (uneori iremediabilă) a personalității elevului, scârba de școală. Cele 8 ore de învățare, și mai ales de formare, au în subsol multe ore de pregătire - didactică, în primul rând, pedagogică și psihologică.  O oră de curs nu este sporovăială, ci un atelier, care face parte dintr-un șir lung de ore, care la un loc înseamnă pregătirea reală a unui om. Un profesor are un plan anual, o viziune globală asupra pregătirii elevilor săi. Și-a propus cum să-i ducă de la telefon (util, să nu-l blamăm!), spre încăperea secretă, în care se află asociațiile de idei, linkurile progresului, revelația. O oră de curs nu este independentă de celelalte, ci un episod palpitant din filmul cunoașterii.

Profesorul e un creator de personalități. Un artist al faptelor viitoare. Are nevoie de timp și de libertate.

Iar toate astea nu se fac prin improvizație și nici pe fugă, alergând spre tramvai, pe coridoare, de la o clasă la alta, fără pauze de lectură, fără timp de pregătire  (în primul rând, psihologică), fără cunoașterea calității umane a fiecărui discipol.

Nu cred că există profesor care să nu știe ce-am spus aici, care să nu se fi lovit de zidul pe care școala, ca instituție, i-l pune în față. Și cu toate acestea, de multe decenii, asist la aceeași poveste: din timp în timp învățământul se reformează, călcându-i în picioare pe profesori. Vine un ministru, de cele mai multe ori gomos, trist, cu texte clișeice, și ia la bătaie profesorul. Cam de fiecare dată profesorii sunt puși să povestească ce fac la ore, evident, nu cu vorbele lor, ci în formule elaborate de comisii și de creatori de șabloane, premiați, plătiți regește. Vi-i imaginați pe acești oameni? Să știți că trăiesc cu euforie activitățile lor, pe care le cred creative, nemuritoare și mai ales indispensabile.  Cu cât mai obscure, cu cât mai cronofage - cu atât mai bine plătite. Iar satisfacția creatorilor de clișee, pentru materialele menite să justifice activitatea profesorilor, e mai mare decât a unui artist. În memoria familiei lor, a copiilor, a nepoților și uneori, mai rar, a strănepoților, munca acestor creatori de limbaj îmbâcsit este un act de progres.

Nu mă mai întind, știu că nu gândiți diferit. Ce propun? Simplificare și diversitate.

Aparatul birocratic trebuie redus, chiar reformatat. Dar desigur, asta ar însemna ca mulți oameni politici să rămână nerăsplătiți și cine ar avea curajul să facă asta?

Mi se pare evident că e nevoie de asanarea structurilor artificiale: facultățile care nu au candidați reali (o concurentă de măcar 2 pe loc), materiile care nu au legătură cu educația-standard, bacalaureatul în forma asta, numărul inutil de ore școlare, perioada lungă și uniformă de formare școlară, evaluarea formală a școlilor, evaluarea profesorului, incluzând aici și rețeaua mafiotică a titlurilor universitare etc.

Apoi, nu toți profesorii sunt în stare să învețe pe altul. Cu siguranță, însă, au alte abilități pedagogice. Cred sincer că dincolo de specializări, e nevoie de a diferenția tipurile de muncă didactică. În ultimii ani am fost invitată în multe școli și, cu toate că preocupările păreau diferite, un lucru s-a întâmplat peste tot în anii din urmă, mai ales de la pandemie încoace: fiecare profesor încearcă disperat să schimbe ceva, să fugă se sub apăsările unui aparat care a pierdut de multă vreme legătura cu școala. Machete cu spații din romane, hărți ale personajului, concursuri de retorică, lecții hibride, filme, chiar festivaluri de book-trailere etc. - toate astea indică apariția unor specializări de care ministerul nu are habar.

Reforma a început în școli, de ceva vreme, fără ordin ministerial, fără plată. Cu toate astea, se tot dau ordine și se fac propuneri de umilire a dascălului. Actualul ministru, despre care se auzeau lucruri bune, înainte de-a ajunge ministru, a pățit un lucru teribil: de cum a deschis ușa noului cabinet a dat nas în nas cu fiara, satrapul școlii, producătorul exclusiv al ceții narcotice, care te face să uiți de ce ești acolo. Ce-ați pățit, domnule David? Povestiți-ne! Totul se rezolvă vorbind cu ceilalți, nu-i așa?

Veți spune că trăim vremuri grele și că măsurile de austeritate primează. Mereu a fost la fel. Când unul din vârful piramidei a vrut să-și schimbe șosetele cu unele de altă culoare, cei de la bază au pus osul la treabă, ca să-i cumpere șosetele alea. Iar profesorii - ce să vă spun! Întodeauna au fost acolo, pe ultima treaptă, servitori exaltați și naivi, gata să renunțe la viața lor ca să aibă grijă de viitorul celor puțini, pentru care profesorul chiar contează.