Cei interesați de fotografie și – în același timp – de fenomenul migrației (și nu doar!) au putut vizita, în perioada 13 – 22 iunie, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF), la Muzeul de Artă din Cluj, expoziția Plecat, semnată de fotograful Cosmin Bumbuț și jurnalista Elena Stancu. Aflăm din prezentare că "cei doi documentează de șase ani migrația românilor în Europa, într-un proiect vizual și narativ care investighează dislocarea, identitatea și noțiunea fragilă de «acasă»".

Cum nu puteam să ratez o asemenea ocazie, am fost și eu la expoziția de fotografie documentară, unde m-a impresionat anvergura proiectului, implicațiile sale sociale, politice, culturale, psihologice, chiar metafizice.

Așa cum ne învață Susan Sontag, fiecare fotografie e doar un fragment, iar greutatea sa morală și emoțională depinde de locul în care este plasată. Nu doar de loc, ci și de modul în care este plasată. În cazul de față, încă de la primii pași pe care i-am făcut, m-a frapat "inițierea" la care am fost supus: inițierea în arta privirii – a fotografiatului și a fotografului (pentru că, spune Șișkin, "ceea ce imortalizează fotograful este cel care-l vede și-l gândește chiar pe fotograf"). Era deschiderea către alteritate și trăirea autentică a unor revelații ale detaliului, ale punctum-ului barthesian.

De o parte și de alta a intrării, pe mai multe panouri (la o distanță de aproximativ 2 m între ele), erau organizate numeroase fotografii. Am trecut printre ele. Sau mai bine zis am rămas între ele. Zeci de ochi mă priveau. Mă uitam cu atenție la diversele și diferitele portrete – care îmi vorbeau despre suferință, despre regrete, despre afecțiune, despre singurătate, despre credință, despre speranță, despre iubire, despre încredere, despre fericire, despre abuz, despre viață și despre moarte. Nu doar dramatizare, ci și relativizare, într-o diasporă diversificată: IT-iști, cercetători, muncitori în construcții sau agricultură, preoți, medici, artiști ș.a.

Apoi, în "camera luminoasă" mă așteptau povești de succes și/ sau de eșec, surpinse nu doar într-un demers vizual, ci și narativ, din care selectez câteva cadre – diferite, dar atât de complementare. Maria Buciuta – stabilită de 18 ani în Portugalia – face curățenie într-o locuință de lux din zona Algarve. Din cauza orelor de stat în picioare – câte 14-15 ore zilnic de spălat pe jos, de frecat băi, de lustruit terase – a făcut tromboflebită. Maria și Dumitru Apostu au plecat să muncească în Danemarca în 2008 ca să achite împrumuturile făcute la băncile din România. Denisa, 18 ani, lucrează la o seră de roșii în Germania. A terminat liceul în 2020, dar nu și-a dat bacalauretaul pentru că a venit la muncă. Elvira și Sâcă fac parte dintr-o familie de romi căldărari din județul Mehedinți. Fiindcă meșteșugul lor tradițional, căldărăritul, este pe cale de dispariție, au ajuns să culeagă căpșuni în Belgia. Luna Sferdianu, 21 de ani, o tânără transgender, studentă în anul III la Psihologie (Universitatea din Leiden) a emigrat din România din cauza discriminării, deoarece a fost hărțuită întreaga ei adolescență de profesori și de colegi. Olivia Sgarbură, 43 de ani, a plecat în urmă cu 15 ani în Franța, când era medic rezident. Astăzi este una dintre numele importante din chirurgia oncologică europeană.

În mod special mi-a atras atenția povestea Corinei, pe care o redau integral:

"Corina, 45 de ani, a plecat din România în 2003, când băiatul ei, Ciprian, avea 3 ani. L-a lăsat în grija bunicilor și s-a dus în Spania, în Palos de la Frontera, ca să lucreze la căpșuni. Corina era tehnician veterinar în Râmnicu Sărat, dar câștiga așa de puțin încât banii nu-i ajungeau să crească un copil. Tatăl băiatului o părăsise când era însărcinată în luna a șaptea. După ani de muncă, a reușit să ridice în România, în satul din care a plecat, două case: una pentru ea, una pentru fiul ei. Băiatul ei a murit pe neașteptate la 17 ani, după ce a făcut un infarct. Corina și-a tatuat pe mână chipul fiului ei ca să-l simtă mereu aproape de ea."

Alături de acestea, "capitolele" despre Istoria românilor în câmpurile de căpșuni din Spania, Mâncarea Europei, Rușinea și Votul ca protest oferă o cronică fragmentară despre imaginarul migrației, despre teme identitare sau economice, despre transformările sau mutațiile care redefiensc continuu relația dintre România și cetățenii ei, plecați sau rămași.

În fine, Plecat e un proiect (necesar, aș spune!) ce transcende genurile, într-un melanj de imagine și text atât de actual și de binevenit. Cred că astfel de evenimente pot oferi – cum foarte bine spune Ștefan Firică – "voce" unor comunități exasperant de subreprezentate în discursul nostru public și pot crește un pic nivelul empatiei sociale.