Când am început să mă gândesc la vacanțele din cărți nu mi-a putut veni în minte decât un singur titlu: "Obsesie" de Clarice Lispector. O proză scurtă din volumul "Cea mai mică femeie din lume", publicat la Editura Humanitas Fiction, pe care am citit-o cu ani în urmă, și despre care știam că nu va răspunde întrebărilor pe care intenționam să i le adresez. Totuși, ceva din mine m-a îndemnat – apoi m-a silit – să mă întorc la ea și s-o privesc prin această lentilă a vacanței. Și mă bucur că am făcut-o.

În multe dintre cărțile pe care le-am citit, vacanța apare doar ca o justificare, o schimbare de decor care le oferă personajelor prilejul să reflecteze asupra gândurilor care le frământă. "Obsesie" nu-i o excepție. Folosește vacanța ca pe un pretext pentru a-l scoate pe personaj din monotonia vieții normale sau, mai bine zis, banale, care, în cele din urmă, ajunge să i se pară greșită. Noua experiență capătă, astfel, o aură de dorință, chiar dacă "altceva" nu înseamnă neapărat "mai bine".

Ce m-a impresionat, recitind, a fost faptul că, deși vacanța nu este în centrul atenției, am găsit câteva fragmente care – fără să descrie o vacanță propriu-zisă – se potrivesc foarte bine cu felul în care trăiesc eu aceste ieșiri din ritm:

"Pentru prima dată, mi se dădea ocazia să văd cu propriii ochi."

"...dar mai ales treziseră în minte senzația că în trupul meu și în mintea mea palpita o viață mai profundă și mai intensă decât cea pe care o trăiam."

"— N-am putea rămâne așa toată viața?"

Am ales aceste pasaje pentru că redau, în mod surprinzător, ceea ce simt eu în vacanțe – nu atât bucuria unor locuri noi, cât acea stare rară de prezență și claritate. Cred sincer că plăcerea vacanțelor e dată tocmai de efemeritatea timpului petrecut departe de obișnuit și de sinele de acasă. Fără să pretind, desigur, că există un mod "corect" de a trăi vacanțele.