Gelu Diaconu

este cel de-al patrulea invitat la Poemele străzii.

Gelu Diaconu (n. 26 noiembrie 1962, București) este poet, prozator și jurnalist cultural. A debutat publicistic în 2004, în revista Oglinda Literară, cu un grupaj de poeme. În 2006 a debutat în volum cu povestirea Fabian, apărută la Editura Marineasa din Timișoara (reeditare Editura Polirom, 2024).

A publicat mai multe volume de poezie, cele mai recente fiind 77 de Cântece pentru Mr. Peanut (Editura Junimea, 2023) și Elegiile din Drumul Taberei (Editura Tracus Arte, 2024).

Cele mai recente romane sunt Băieții n-au voie să plângă (Editura Paralela 45, 2023) și Viața mea în 1984 (Editura Litera, 2024, colecția Pantazi, care este coordonată de Cosmin Perța).

A contribuit, în calitate de antologator, la apariția volumului Generația O Mie de Semne – 59 de poeți apăruți la Poșta Redacției, Casa de Pariuri Literare, 2022.

De asemenea, tot în calitate de antologator, a contribuit la editarea volumului Biblioteca lui Gelu (Editura Cartex, 2023), care conține 15 interviuri realizate în cadrul podcastului Biblioteca lui Gelu.

În prezent administrează siteurile culturale www.citatecarti.ro și www.omiedesemne.ro, acesta din urmă primind în 2021 Premiul "Promotorul cultural al anului" la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică "Poezia e la Bistrița". De asemenea, este realizator al podcastului "Biblioteca lui Gelu", un proiect realizat în colaborare cu Dan-Andrei Deaconu și Mihai Deaconu.

Ligia Pârvulescu

*

momentul ăla al dimineții când ferestrele par un ecran defect

momentul ăla al dimineții când ferestrele par un ecran defect cu albastrul pixelat și cenușiul imaginilor amestecate. căldura și lumina strânse într-un punct, poate vârful primei țigări a zilei. teama că toate astea s-ar putea să nu existe. salteaua pusă direct pe podea, bricheta care nu se mai aprinde, scrumiera plină de chiștoace și pielea ei albă în întuneric ca o fantomă bună care-ți aduce momente unice în viață, cum ar fi lipăitul tălpilor ei pe linoleum, de parcă ar merge pe apă înainte de a dispărea. și uite singurătatea cum te mușcă de mâini ca un câine pe care l-ai hrănit și ai avut grijă de el. și totul devine dezordine, fiindcă nu te mai poți mișca, nu mai poți strânge paharele împrăștiate peste tot, nu mai poți spăla stiva de farfurii din chiuvetă. rămâne doar o imagine, încăperea goală, pereții netencuiți cu mesaje precum și noi am fost aici, și noi ne-am privit în ochi cândva.

ce rost mai are de vreme ce toate zilele

ce rost mai are de vreme ce toate zilele de la ziua întâi până la ziua ∞ sunt la fel? nici măcar infernul de lângă tine nu-ți oferă perspectiva unei vieți așezate, cu vinovății reale, cu autoflagelări solitare, cu autoamăgiri lipsite de regrete. poate doar cu mici excepții, cum ar fi momentul când ai întrebat-o nu mă inviți pe la tine? deși cumva știai că e un vis irealizabil, însă dorința era suficient de mare încât ai întins totuși mâna, după care mușcătura a venit ca o recompensă. veninul a pătruns în sânge și ai rămas în mijlocul străzii, privind-o cum se îndepărtează și auzind mereu cuvintele alea ca dintr-un idiom prea vechi ca să mai poată fi înțeles, dar nu acum și nu cu tine. și așa cum se mai întâmplase cândva, toate culorile s-au scurs pe lângă rigole și orașul s-a făcut alb-negru și ai rămas singur printre clădirile abia schițate, desenul celei mai frumoase zile dinaintea trezirii.

când sinuciderea a devenit singura soluție

când sinuciderea a devenit singura soluție te gândești că undeva ușile șifonierului continuă să scârțâie. iar singurul refugiu nu putea fi decât gândul că toate astea au dispărut de mult. mobila veche de bucătărie, în care erau ascunse pastilele cu semne misterioase, ca niște hieroglife ale morții. când a trebuit să taci ai deschis ochii și în cameră se făcuse întuneric. te-ai întors pe o parte și ai căutat-o pipăind cearșaful rece. un picior pe podea, apoi celălalt, întrebări fără răspunsuri despre diferite forme de alienare și dependență. obiceiuri de care nu poți scăpa, cum ar fi tendința de a respira tot timpul. doar speranțe vagi, visuri de copil singuratic. moartea n-a fost niciodată aici. numai ființele umane exagerează mereu cu privire la plecări, sosiri și coridoare întunecate care nu ascund fantome, ci doar un frigider vechi, un cuier cu haine, pantofi de diferite culori și chei care desenează pe zid forme de relief în miniatură. și lumina care nu mai face umbre, de parcă totul ar fi fost de la început programat să nu existe.

(Poeme din volumul în lucru Disciplina bărbatului matur)