OPTm
nr.crt.

Gestul iubirii

N-o să vă păcălesc, nu cred deloc, dar absolut deloc, într-o sărbătoare unică a dragostei, într-un fel de baie publică, numai bună de frecventat pentru oameni din culturi felurite, cu tradiții, mentalități și povești de viață scrise cu cerneluri diferite. Așadar, nu cred în Valentine's Day (cu toată cohorta de inimioare, ursuleți, floricele și alte lucrușoare roșii, roz și diminutivate), iar studenții mei știu bine acest lucru, pentru că îi bat la cap cu timp și fără timp să-și găsească (sau să-și inventeze) zilele lor, locurile lor, cuvintele și tăcerile lor, tabieturile și neobișnuințele lor, mai simplu spus, vocea inimitabilă a relației lor.

Există multe gesturi ale iubirii, dar, dacă ar fi să aleg unul singur, pe care să-l simt întreg și definitiv, ca pe o îmbrățișare în pragul sfârșitului, acela ar fi scrisul. Mi-am înveșmântat în litere dragostea, am căutat-o febril în umbrele și povârnișurile cuvintelor, mi-am rănit genunchii de câte-o frază mai stâncoasă, chiar de dinainte de a ști că așa se numește legătura aceasta de nedezlegat, de pe vremea când încă pipăiam cu degete de sfială aerul dintre noi. De aproape sau de departe, am turnat lumea din mine și dimprejur în vocabule bune de mâncat dimineața, pe burta goală, la prânzul mare, cu soarele strălucind deasupra creștetului tău, căutând iarna chiar de la douăzeci de ani, la amurg, cu cerul înroșind tăcerile, tristețile, uitările.

Am scris cuminte sau febril, la birou, pe un colț de masă, pe pervazul ferestrei, pe marginea patului, prin atâtea și atâtea biblioteci reale și visate, pe jos, în iarbă, pe volanul mașinii, în sacul de dormit, în legănatul trenului sau în încremenirea de deasupra norilor a avioanelor, la rădăcina copacilor deveniți ai noștri, descoperiți prin felurite colțuri ale pământului, în lumina de chihlimbar a bisericilor, în parcuri sau în cadă, în poduri și prin curțile caselor, pe bordura trotuarului sau la mesele cafenelelor.

Am scris din spații și timpuri care-mi aparțineau și din altele pe care doar le tranzitam sau le împrumutam ștrengărește, ca pe stiloul colegului de bancă, pentru tine, pentru mine, pentru noi (fără doi). Am scris cu creion, cu pix, cu cerneală, cu cretă, cu lacrimi, cu părul despletit și gândurile strânse ghem, cu sufletul cât un pumn de țărână sau întins peste nehotarele văzutelor și nevăzutelor. Am scris zâmbind mereu înspre tine, strigându-te cu vocabule care se ivesc din adâncul alb al paginii și zboară nestingherit prin urechile gândului tău, încă de la primele rânduri, așezate-ntr-un caiet de liceeni, ca un dialog tăcut, în timpul orelor de franceză (mai știi?).

Am scris pentru că altfel nu puteam să înțeleg ce ni se întâmplă (nici așa n-am deslușit decât vag contururile acestui ținut pe care-l străbatem de atâta dulce de vreme, că amar a fost doar rareori). Am scris ca să rămână o urmă și să pun semn întâmplării care suntem. Am scris, pentru că tu mi-ai spus cândva, acum o mie de ani, pe când bocancii îmbrățișau glezne de numai 17 toamne, că sunt o Cristină de hârtie și nu-ți puteam ieși din cuvânt.

Am scris pentru că iubesc scrisorile și știu că în ele vom rămâne chiar mai întregi decât am fost, indiferent dacă se vor păstra sau se vor nărui. Am scris pentru că iubirea are nevoie de toate cuvintele și necuvintele, de pauze și de semne de punctuație, de reguli de pronunție și de scriere, de o limbă a ei și numai a ei, căci sărutul este pentru o singură gură. Ca să te găsesc când te-ai ascuns de mine (sau în mine) și ca să-ți las indicii când m-am rătăcit printre rafturi de cărți și oameni frumoși sau alandala, am scris. 

Iar când am citit Scrisorarul lui Mihail Șișkin, am înțeles o dată în plus că plicul nostru uriaș cu scrisori ține temeliile dragostei, ca o taină mică ce hrănește, noapte și zi, Taina.

În timp, am priceput că îmbrățișarea presupune reciprocitate și că mâna care scrie are nevoie, pentru a fi îndrăgostită până la capăt, de ochiul care (te) citește. Pentru că dragostea nu e doar cald sau rece, ci cald și rece deodată, înalt și adânc, sfârtecare și întregire a ființei. Iar în clipa în care te lași zidit în frumusețea fără garduri a acestui sentiment, în zbaterea nebună a inimii și în dorul care te dă de-a dura prin toate cotloanele ființei, simți o liniște de început de lume, ca atunci când Duhul lui Dumnezeu se preumbla prin grădina edenică, alături de Adam. Închei cu o vorbă simplă și puternică, citită cândva în dedicația unei cărți: Iubiți, ca să nu greșiți!

Cristina BOGDAN

Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, cu un doctorat în filologie, face parte din numeroase organizații academice internaționale. A publicat studii și cărți, cea mai cunoscută fiind „Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate” (2016), volum nominalizat la Premiile „Observator cultural” pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016. A prezidat mai multe evenimente internaționale, printre care și cel de-al XIX-lea Congres dedicat studiilor despre dansurile macabre și macabru în artă (2021). Cristina Bogdan este decan al Facultății de Litere și editorul-șef al revistei OPTmotive.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 15⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

Despre ce scriu prozatorii contemporani? Vezi aici, contribuie și tu!

NOUA LITERATURĂ

Densă, împăcând fantasticul și satira, proza lui Sebi Sufariu vine oarecum în linia șaptezecismului boem, cu o notă de lirism specifică scrisului său.

OPTm

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

Recomandată de Allex TRUȘCĂ

Bursa subiectelor din romanul contemporan

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

LITERA, 2021

SCRIITORI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

Ligia Pârvulescu se pregătește pentru o nouă carte

LITERA, 2022

Humanitas, 2022

Pandora M, 2022

Paladin, 2022

Copyright © optmotive.ro