Revistă print și online

Stagnare (titlu de lucru, roman)

În coș are o brânză telemea, o smântână, un salam Sinaia, niște paste, un pachet de unt, detergent de vase și o cremă antirid marca magazinului.

— 150! spune fata puțin mai mare decât Roxana, blondă, cu unghii extrem de lungi și

ascuțite, vopsite în verde neon.

Dorina scoate portofelul, numără din ochi banii și sângele îi urcă în obraji. În portofel sunt numai 120.

— Numai puțin.

Caută în toată poșeta, în toate buzunarele și apoi și în buzunarele hainei, cu toate că știe foarte bine că nu mai are nici 10 bani în plus. Fața îi arde. Încearcă să câștige timp. Când s-au scumpit toate în halul ăsta, de obicei toate astea nu făceau mai mult de 100, hai 110 -115.

— Cred că... Nu știu câți bani am luat de acasă.

Casiera ridică din umeri. După ea sunt vreo zece persoane la coadă. Unii încep să se foiască. Iar ei îi bate inima din ce în ce mai tare. Parcă are o pasăre care i ze zbate în gât să iasă la aer și nu poate. Casiera a început să bată ușor darabana cu unghiile neon pe suprafața metalică unde sunt așezate cumpărăturile Dorinei, scanate, așteptând să fie băgate în pungă și luate acasă. Zgomotul se amplifică în mintea Dorinei. Seamănă cu sunetul pe care-l scoate un șarpe cu clopoței înainte să atace, așa a văzut într-un documentar. E aproape vesel, te bucuri de el, fără să știi că ce auzi e sunetul morții.

— Cât aveți, doamnă? întreabă casiera cu un ton răbdător-compătimitor.

— Ăăă... 120, șoptește Dorina.

— Renunțați la ceva. Haideți, vă rog, că așteaptă lumea.

Dorina nu mai respiră. Se uită la produse. La ce să renunțe? La paste, la brânză și la smântână exclus – face paste cu brânză la cuptor, preferatele Roxanei. Detergentul îi trebuie, nu mai are deloc. Salam îi pune în sandviș lui Mihai. Putea să fi luat unul mai ieftin, dar acum nu are timp să se întoarcă. Crema antirid. E prima dată când își ia. Mămica nu se dădea niciodată. Zicea că pentru față apa curată ajunge. Dar ea nici nu avea nevoie. La 50 și ceva de ani, abia dacă avea câteva linii fine în jurul ochilor. Și două cute mai adânci deasupra sprâncenelor, că se încrunta mult, și cele două paranteze din jurul gurii. Dar atât. Și cu alea a rămas până aproape de șaptezeci. Dar ea nu-i seamănă. Pielea ei e mai moale, chiar dacă e mai grăsuță, mușchii sunt mai slabi. Se uită cu regret la crema antirid. N-a zis Sică să pară mai vioaie, să vândă mai mult, să se îmbrace mai colorat, cu alte cuvinte, să mai întinerească?

— Haideți, doamnă, că mai avem și noi treabă, nu putem să stăm aici toată ziua! se revoltă o

cucoană grasă, plină de inele de aur, cu haină de piele până în pământ. Cât vă mai trebuie, că vă dau eu.

Dorina sare ca arsă, se trezește din calcule și separă cutia de cremă și detergentul de vase de restul produselor și întinde cei 120 de lei casierei.

— Nu-i nevoie, îi răspunde abia auzit cucoanei.

Ia celelalte produse grăbită și dă să le pună în pungă și să plece cât mai repede.

— Stați puțin, că trebuie să le scad pe astea. Cristiii!

Dorina simte cum i se scurge și ultima picătură de energie în picioare. De undeva dintre rafturi apare un puști cu o cheiță care face nu știu ce la casa de înregistrat.

— Gata! spune și dispare la fel cum a apărut.

Casiera prinde bonul cu vârful unghiilor neon și i-l întinde. În sfârșit poate pleca. Dar nu a plecat, s-a scurs din magazin, ca o pată care începe să se dizolve în momentul în care pui apă pe ea. O vreme merge încet cu punga pe lângă ea, cu mintea goală. Apoi încearcă să se gândească la ceva concret. Pe ce-a cheltuit tot salariul? Pe întreținere, curent, gaze, mâncare, altă mâncare, altă mâncare... Pe haine și încălțări pentru Roxana. Alea sunt cele mai scumpe. Și îi cere în fiecare lună ceva nou. Hai, mă, mama, uite ce cool sunt. Și Samira și Clara și-au luat. "Da, dar din banii lor“, se gândește Dorina, dar sunt singurele ocazii când Roxana "face frumos pe lângă ea“, cum singură zice, și ea pur și simplu nu rezistă. Când îi vede ochii zâmbind, se topește. Și nu doar haine. Îi trebuie și produse de machiaj, trei tipuri de creme, creioane, tușuri de ochi, de sprâncene, toate luate de la mall. Cu toate că și ea are produse bune la Sică. Dar Roxana nici nu vrea să audă. Și când Roxana își apropie ușor obrazul ei fin de al ei într-un fel de pupic fugitiv, ea se topește.

Dar ce rușine! Ce rușine acolo în față la casă. Și femeia aia, care s-a oferit să-i dea ea bani. Nu știe dacă o să se mai poată duce la vreodată la magazinul ăsta. Și era convenabil și aproape. Și mai ieftin. Ieftin! Ieftin! Așa s-a săturat de cuvântul ăsta. Toată viața a căutat să cumpere ieftin. Pe vremea lui Ceaușescu nu aveai ce să cumperi, și când se găsea câte ceva, nu era pe alese. Nici prețul, nici marfa. Mămica îi povestea de când era ea tânără și mergea câteodată la București la magazinele de pe Lipscani de unde își lua cele mai bune stofe și voaluri și apoi venea cu ele acasă, la modistă și își făcea rochii. Că eu am fost femeie simplă, muncitoare, că n-am avut condițiile tale să fac carte, dar când ieșeam din casă, ziceai că-s mare doamnă. Ea avut primii blugi prin 1995, când a adus Sică din Turcia. Și de atunci tot de la el și-a luat. Și fuste, și cămăși turcești cu dantelă. Avea o reducere de angajată, adică ei nu-i mai punea TVA-ul. Când s-au umplut magazinele de mărfuri de toate felurile și culorile, de încălțăminte cum nu mai văzuse niciodată – adidași colorați, sandale cu platformă, pantofi cu șireturi, cu bot lat, ciocate – o, da, ciocatele! – a înțeles că să cumperi să alegi. Dar ea cumpăra în continuare de la Sică. Pentru ea era cel mai ieftin. Și-a luat odată, cadou de Crăciun, niște ciocate roșii de la un magazin din oraș, de pe centru. Erau atât de frumoase! Când le-a văzut în vitrină, a simțit pentru prima oară în viață (și ultima) că trebuie să le aibă! Trebuie, trebuia! Nu le-a luat atunci. Le-a visat toată noaptea. Visa cum se încalță cu ele și merge la butic la Sică, și scoate așa, ușor, picioarele de sub tejghea, iar clientele îi văd ciocatele și spun: "Tiiii, ce frumuseți!“ Și atunci s-a dus a doua zi și le-a luat. Făcuse niște mici economii, să fie, că nu se știe, Dorino, și le-a dat pe ciocate. Când a văzut-o Mămica, a întrebat-o dacă știa vorba aia cu chelul și tichia de mărgăritar. Acuma vin iar vremurile grele. Trebuie să-și faca iarăși caiet cu socoteli. Să știe exact cât cheltuie, pe ce cheltuie.

Mămica a avut întotdeauna caiet. Gaze, curent, lapte, ceai, ulei, varză (1 kg), cartofi (3 kg), pâine, bilet transport, vată, spirt – 25 de lei, Rămas: 75 de lei – așa arăta una din listele ei. Uneori se mai adăugau acadea + covrig copchil, cărți copchil, uniformă copchil. Dar acadea sau bomboane nu găseai pe liste de mai mult de ori pe lună. Îți strici dinții. Ai gem acasă, făcut de mine. Înghețată – vrei să ți se facă amigdalele cât pumnul și să stau pe urmă prin spital cu tine?

A intrat în casă cu pași mici. A pus geanta jos, haina în cuier, pantofii unul lângă altul. A auzit la televizor, la o emisiune de psihologie – de un timp au început să-i placă emisiunile astea, prezentate de doctorul Andrei Borcea – că sinucigașii fac așa, înainte să sară în gol sau să se spânzure sau să golească borcanul de pastile, își aranjează frumos obiectele personale. Scutură din cap. Ce idei au început să-i vină. Pune untul în frigider, la fel și brânza, duce pastele în cămară. Le așază pe raft. Se întoarce spre raftul din dreapta, trage draperia deoparte și se uită la fotografia Mămicii. Se uită câteva minute bune, până când are impresia că irișii ei verzi (din amintire, că în poză sunt gri deschis) încep să se învârtă trăgând-o înăuntru. Amețește. Ar ieși de acolo, dar nu poate. Uită-te la mine! N-am terminat de vorbit!, și nu putea pleca până nu auzea tot-tot-tot. "Așa ai ajuns? Să n-ai un leu? Nu știi să te chivernisești! Degeaba te-am învățat. Și când erai mică, și când te-ai măritat, nu ți-am zis? Bărbatul dă banii în casă, și tu îi împarți: atâta pe aia, atâta pe aia, atâta pe ailaltă! Am făcut o cheltuială? Notez în carnet, calculez cât a rămas. Și neapărat pun deoparte măcar 20 de lei pe lună. Să am pentru zile negre. Nimic nu s-a prins de tine.“ Păi, cum să se prindă că îți dădeam ție banii, și pe ai mei și pe ai lui Mihai. "Ca să te învăț, netoato! Zece ani v-am ținut casa!“ Până când a descoperit Mihai că banii erau la Mămica. Degeaba i-a explicat că Mămica era bună la făcut economii, că datorită ei au trecut ele prin cele mai grele vremuri, mai ales când a fost șomer, că Mămica doar îi administra, atât. Mihai s-a supărat atât de rău, încât a spus că Mămica nu are ce să mai caute la ei. Și cum era să-i zică Dorina așa ceva? N-avea decât să-i zică el, ea nu poate. E mama ei, care le vrea binele și le este alături. Datorită ei are ea slujba la Sică din care au trăit amândoi o vreme. Mihai a făcut ce-a făcut și i-a zis. "Până s-a născut aia mică și-ați avut iar nevoie de mine. Ei, când ai avut tu banii voștri pe mână, atunci ați rămas prima dată fără bani, este? Atunci te-ai împrumutat la Sică, crezi că nu mi-a zis? Numai proștii sunt săraci, să știi de la mine!“ Dorina se joacă cu nasturii și bucățile de material de lângă rama foto. "Iar, ție, cât ai fost cu mine, nu ți-a lipsit nimic.“ Ce să-i fi lipsit. Dorina aprinde o lumânare pastilă și se gândește. Când nu avea ceva dulce, mânca pâine cu zahăr. Când nu avea suc sau sirop, bea apă cu zahăr. Când nu avea carne, Mămica făcea șnițele din soia. Când nu aveau mazăre, aveau linte. Când nu avea cizme, purta unele mai vechi de-ale Mămicii sau mai primea ce-i rămânea mic Cristinei, fata lui tanti Stela. Dar aveau pâine! Pâine proaspătă și pufoasă în fiecare zi, că aducea Mămica de fabrică. Pâinea noastră cea de toate zilele, îi zicea, deși nu era religioasă Mămica pe vremea aia, nu dădea pe la biserică. Cât timp ai pâine, zicea ea, nu ești sărac! Și Mămica mânca pâine cu orice. Și cu pepeni, și cu struguri și cu prune. Te umpli imediat! Eu am o meserie grea, dar importantă, fato! Fără ce fac eu, ați muri cu toții!

Ei, dar când au chemat-o pe Mămica la școală, ce-a mai fost! La dirigenție, tovarășa invita câteodată părinți să le povestească copiilor despre diverse ramuri de producție, și Mămica a fost printre primii chemați, că doar ea făcea pâine. Când a văzut-o intrând în clasă, dreaptă, în pantofi cu toc înalt și gros, cu palton de toamnă dintr-o stofă subțire, gri, cu cordon în talie și cu părul ei ondulat până la umeri, sprâncenele proaspăt pensate în formă de arc, cerceii cu rubin legănându-i-se la urechi și buzele făcute cu roșu, Dorinei i s-a tăiat respirația. Și tovarășa a prezentat-o "Tovarășa Stănescu este cu noi, astăzi, copii, să ne spună cum se face o pâine“, apăsând tare pe cuvântul "pâine“. Mămica a început să vorbească cu un glas pe care nu i-l mai auzise: era blând, cu inflexiuni plăcute și un ton ca la Teleenciclopedia, făcea gesturi largi, arătând cum se frământă aluatul, cum i se dă formă și se pune la dospit, cum se coace de vedeai totul aievea și aproape că și simțeai mirosul de pâine caldă. N-a pomenit nimic despre făina care-ți intră și-n cur. Copiii o ascultau fermecați, nu se auzea musca. Au pus întrebări: ce este prospătura, câte feluri de pâine există, care e cea mai bună, iar Mămica le-a răspuns la toți, lăudându-i pentru întrebările bune. La sfârșit le-a zis că cel mai important lucru în viață este să îți iubești meseria și că meseria ei este cea mai frumoasă din lume! Atunci ea a ridicat mâna timidă și a întrebat: "Atunci, de ce când vii acasă zici că ești moartă de oboseală și că te-ai săturat până în gât?“

O săptămână a stat pe coji de nucă la colț, câte o oră, când venea de la școală. Era sigură că o să i se ducă toată carnea de pe genunchi și că o să îi iasă oasele. După ce trecea ora, Mămica îi dădea cu spirt pe rană, ca să nu se infecteze. Urla din toți rărunchii. Mămica ridica din umeri: ce să-ți fac, dacă vorbește gura fără tine? De atunci se gândea mult până să deschidă gura. Așa de mult, că până la urmă trecea ocazia să mai dea vreun răspuns. Așa a ajuns să-i zică Mămica "muta“ și "bleaga“ sau "îngrămădita“. Da, are cicatrici în genunchi de atunci. Stinge lumânarea, merge la bucătărie și scoate din dulap o pâine feliată. Ia o felie și începe să muște cu poftă.

Ștefania Mihalache