Silvia Dumitru, Noaptea nu uită, Humanitas, 2024

Pentru vara aceasta mi-am propus să citesc nu doar cărți tipărite, ci și în format electronic, din cel puțin două motive. Unul principal: economic. Iar altul derivat imediat din el: "izolat" la Muntele Rece, îmi e mult mai ușor să citesc online, în măsura în care orașul și librăriile sunt la 30 de km distanță, ceea ce face ca orice mijloc de curierat să perceapă o taxă considerabilă, jumate sau mai mult din valoarea cărții. Așa că am început cu volumul de debut al Silviei Dumitru, Noaptea nu uită, veți vedea de ce.

Autoarea mizează pe o poveste queer în care își îndreaptă reflectorul asupra istoriei tradiționale și, deopotrivă, nonconformiste a unor relații conjugale, povestea devenind aproape un roman de familie, în care abuzul (în moduri diferite) e la ordinul zilei. Scenariul e (deja) tipic: orfană de tată de la o vârstă foarte fragedă, Tina, protagonista-narator, trece prin numeroase traume intra- și interpersonale, generate de relațiile defectuoase cu sine și cu cei din jur. Astfel, primul capitol lasă să se vadă explicit încotro se va îndrepta narațiunea. Într-o scenă casnică, pornind de la un conflict banal între cei doi iubiți, Tina și Dan, se va ajunge la violență fizică:

"M-a prins de gât și m-a trântit la podea. Deaspura mea, părea mai înalt ca niciodată. Spumega. După ce m-a prins de guler și m-a izbit de câteva ori de podea, și-a pus adidașii și a scuipat, simbolic, lângă picioarele mele."

Desigur, intriga va fi ușor de prevăzut: după o serie de traume moștenite și/sau acumulate de-a lungul timpului, dublate de o nemulțumire în ceea ce privește relația cu Dan și prinsă într-un job banal, Tina o va cunoaște pe Anda. Acest din urmă aspect va determina principala calitate a cărții: reprezentarea queer cu femei. Într-o societate românească (destul de) patriarhală, cu reticențe majore, când vine vorba de astfel de subiecte, cartea Silviei Dumitru, care are în centru o relație între două femei, e relevantă social și psihologic în înțelegerea alterității și a incluziunii. Orice manifestare de acest gen e relevantă pentru comunitatea LGBTQ+ și nu doar. Punând degetul pe rană (abuz, violență domestică, viol, disfuncționalități, corporalitate – de altfel, subiecte tratate destul de inegal de scriitoare), Silvia Dumitru merită apreciată – în special – pentru tema aleasă, pentru idei și mai puțin pentru modul în care le-a susținut naratologic. Voi reveni la această chestiune, la final.

Ceea ce a ar fi trebuit să rezolve, într-o oarecare măsură, problemele protagonistei, adică relația dintre ea și Anda, se dovedește a fi un eșec, cu atât mai mult cu cât ali(e)narea va defini legătura dintre cele două. De altfel, relațiile disfuncționale există nu doar între Tina și Anda, ci și între Tina și Dan, între Tina și Mona (mama protagonistei) sau între Mona și Cornel. Pare a ne sugera autoarea, fie că discutăm despre relații hetero, fie despre relații gay, disfuncționalitatea și toxicitatea (în relațiile interumane) lucrează în aceeași manieră, dar variază în funcție de intensitate și de reprezentare.

Un centru de forță a cărții e dat, deci, de relația dintre Tina și Anda. Venite din straturi sociale diferite, cele două trăiesc un love story cu jumătăți de măsură, în care cât pleacă împreună la Sighișoara, cât nu își mai vorbesc cu zilele. Un "du-te vino" continuu, atât de specific lumii de azi, în care plictiseala generaliza(n)tă devine noul statu-quo. Pentru Tina, cea care venea dintr-o lume cu gust "de sărăcie lucie", prezența Andei – cea care deținea împreună cu prietenul ei, Guillaume, un bar, Utopia , reprezenta o hipnoză în carne și oase:

"Arăta ca și cum abia venise de la plajă. Păr blond arămiu, ondulat, până la mijlocul spatelui, multe inele și încheieturi mici. Ținea un picior proptit de marginea mesei, strâns la piept. Purta Asics, blugi și un maiou alb, de măstase, cu guler înalt și tăieturi adânci în lateral – se vedea linia sânului scoasă în evidență printr-un tatuaj cu linii. Ținea bărbia pe genunchi, ca sculptată, mișcându-se doar cât să-și ducă paharul de vin până la gură și înapoi. Mi se părea hipnotizantă."

Pătrunderea treptată în lumea Andei, pe scurt, o lume a bogăției, o va determina pe protagonistă să pară ceea ce nu este, dând piept cu noi încercări și cu noi neajunsuri, la care nu s-ar fi gândit până atunci. Capitolul intitulat Avea o casă în centru e o exemplificare relevantă a raportului inegal dintre centru și (semi)periferie, dintre bogați și săraci (de altfel, e o temă prea puțin exploatată). Inevitabil, comparațiile protagonistei nu vor întârzia să apară, marcând o viziune idealiza(n)tă a obiectualității, în general:

"Casa ei era frumoasă, la două minute pe jos de unde lucra. Calea Victoriei și dreapta, flancată de Palatul Regal și Ateneu. Geamurile se deschideau larg, mai ceva ca ochii surprinși de cum viața poate arăta și frumos, de cum te poate invita s-o trăiești."

Apropierea de Anda generează o serie de reacții complexe în interioritatea protagonistei. Printre altele, începe să își pună tot mai multe întrebări de reprezentare despre ce înseamnă să fii femeie, să te îngrijești sau să fii a ta mai mult decât a celor de pe stradă. Prezența Andei fie îi amintește de tatăl ei și de tot ce ar fi putut să devină și n-a știut cum, fie o face să se simtă ca "Ilie Moromete, invitat special de Andy Warhol în studioul The Factory". Indirect, tot prin Anda, fiindcă ea a invitat-o să-i cunoască prietenii, Tina a fost violată de unul dintre aceștia...

Cu o narațiune pe fast forward și cu un ritm alert, multe dintre firele narative sunt tratate superficial sau lăsate în aer. De pildă, sinuciderea Andei a venit de nicăieri. E un final ex abrupto care te lasă cu un gust amar. Am avut senzația că scriitoarea s-a grăbit să termine cartea cât mai repede pentru a o trimite la tipar. Un alt exemplu îl găsim în incongruența de construcție a lui Dan care acceptă nefiresc de artificial situația de a fi înșelat cu o femeie. Să ne amintim, totuși, că în prima parte a fost agresiv, implicat într-un episod de violență domestică, așa cum îl prezentam mai sus. Când, cine sau ce l-a determinat ca să devină dintr-o dată atât de temperat? Multe întrebări fără răspuns...

La finalul lecturii am avut impresia că nu am citit un roman, iar cele 23 de capitole + notițele din jurnal ar fi niște proze scurte sau foarte scurte, în care se prezintă diferite teme de interes actual, ambalate și prezentate sub forma unui roman. Mai degrabă, e un "microroman" (în format electronic, Noaptea nu uită are 130 de pagini).

Impulsionat și contrariat de sentimentele care m-au încercat în timpul sau la finalul lecturii și în momentul scrierii acestor rânduri, am căutat (unde altundeva?) pe Internet câteva reacții la volumul de debut al Silviei Dumitru, pentru a mă convinge că nu doar eu am anumite "probleme" cu textul. Dacă Ioana Zenaida Rotariu scrie niște impresii de lectură cuminți, iar Gabi Gabrinov e moderată în discurs, Iulia Stoichiț scrie o recenzie critică, punând în lumină părțile slabe ale cărții. Aceasta ajunge la concluzia că are un mixed feelings, pe de o parte, se bucură că există și că se scrie "despre relații safice, cu bune și rele", dar, pe de altă parte, afirmă că "textul pare un schelet pe care mai trebuia să se construiască". Mai adaugă Iulia Stoichiț: "E prea scurt să fie un roman. Pare o nuvelă sau o proză scurtă, dar ceva mai lungă. Pacing-ul e prea rapid pentru un roman." Așa deci...

Chiar dacă Iulia Stoichiț scrie o cronică pertinentă despre ceva care "e prea scurt să fie un roman", având observații de lectură argumentate, discuțiile despre noile formule și forme romanești au luat amploare doar după articolul publicat de Cristian Fulaș, în care respingea cu vehemență un roman din aceeași categorie, Respiră!: "Senzația pe care o am acum e că nu am rămas cu nimic după lectură – e adevărat, foarte scurtă, mă îndoiesc că tehnoredactat normal volumul ar avea 100 de pagini. Am citit o nuvelă și am rămas cu gustul amar al lipsei de semnificație, al murăturilor îndesate într-un borcan, al unei dulceți de gutui prea fierte."

"După Fulaș, potopul." Au urmat multe discuții, polemici, comentarii (mai ales pe Facebook) despre ceea ce reprezintă și este romanul în prezent. Într-adevăr, se observă o tendință ascendentă de publicare a unor cărți reduse ca dimensiune, intitulate ca romane (vezi coperta I, Noaptea nu uită), adaptate profilului cititorilor de azi, prinși între plăcerea (cât a mai rămas din ea) a lecturii și problemele personale sau profesionale și puținele/lungile minute de scrolling pe TikTok, pe Facebook, pe Instagram. În afara cercurilor de profesioniști, șansele sunt foarte reduse ca un cititor, ce intră aleatoriu într-o librărie, să aleagă un roman "cărămidă", preferând mai degrabă o carte redusă ca dimensiune, în speranța că-și va face timp pentru a o citi (răsfoi?) la un moment dat... sau, în cazurile fericite, cititorii preferă lecturile în format electronic. În încercarea de a înțelege fenomenul, identific cel puțin două tendițe generale.

Mai întâi, preferințele cititorilor (în materie de lectură) și politicile editoriale (în materie de publicare) survin parcă pe fondul unor criterii "instagramabile", în relație directă cu literatura de consum: cartea să arate bine din punctul de vedere al imaginii și al ambalajului; cuvintele de prezentare să fie cât mai îndrăznețe sau captivante, scrise – de preferat – de unul sau mai mulți autori cunoscuți; scriitorul să aibă câți mai mulți urmăritori pe rețelele sociale și, desigur, să publice la o editură mare, fiindcă, da, promovarea online contează foarte mult. În fine, acțiunea de a oferi un produs micro, care să (se) vândă cât mai bine, pare să convină întregii triade: editură-scriitor-cititor. Aceasta nu ar fi o problemă, dacă în lumea de azi nu s-ar pune atât de ușor semnul echivalenței între imagine și substanță, așa cum se face de cele mai multe ori.

În plus, după o discuție recentă ce a avut loc la MNLR, Paul Cernat și Cristian Fulaș revin pe Facebook cu câteva notații despre actul (re)lecturii. Dacă cel dintâi se întreba câți cititori "profesioniști" de literatură își mai permit azi luxul relecturii de plăcere, Fulaș notează că și "cartea intră în fluxul superficializării tuturor lucrurilor, devine instagramabilă și în principiu pasabilă, obiectul zappingului.", întrucât "nu mai e timp pentru relectură, pentru aprofundare, close reading [...]".

Treptat, intrăm în cea de-a doua problemă, care e de ordin socio-afectiv, psihologic, aș zice, pe care foarte bine o exemplifică Mark Fisher, în Realism capitalist: nu există nicio alternativă?. Acesta atrage atenția asupra faptului că, mulți dintre studenți (putem extinde și la publicul-cititor, în general), puși să citească mai mult de câteva fraze, vor obiecta că nu pot, precizând că e plictisitor (aceasta e cea mai frecventă plângere pe care o aud profesorii). Nu e vorba atât de conținutul materialului scris, cât de însuși actul de a citi, care e considerat "plictisitor", spune autorul. Continuă acesta, a fi plictisit înseamnă pur și simplu a fi scos în afara matricii senzație-stimul a SMS-urilor, YouTube-ului, fast-food-ului și a ți se refuza, pentru o clipă, fluxul continuu al zahărului gratificării la cerere. "Neputința studenților de a face legătura dintre lipsa concentrării din prezent și eșecul din viitor, inabilitatea lor de a sintetiza timpul într-o narațiune coerentă sunt simptome pentru ceva mai mult decât o simplă lipsă de motivație", în măsura în care, spune Fisher, astăzi avem de-a face la școală cu o generație născută în acea cultură anistorică, antimnemonică a imediatului de care amintea Jameson, prin anii `80 – "adică (sic!) cu o generație pentru care timpul vine deja împărțit în microfelii digitale."

Un exemplu: întâmplarea face ca zilele trecute să fi participat involuntar la o scenă, care acum face sens integral. Un tată ținea în mână cartea și diploma de absolvire ale fiului său (elev în ciclul primar). Fiindcă, da, bănuiți, copilul avea în mână telefonul. Zice tatăl: "Uite, ai ce să citești vara aceasta". Răspunsul: "Ba, eu nu". Mă întreb acum, vor reuși părinții să-l motiveze să citească? Dacă da, cum? Dacă nu, de ce?

Într-o societate de consum tot mai agresivă, scrierea sau lectura unor romane-fluviu devine tot mai mult un mit. Cu ghilimele de rigoare, întrebarea se pune în dublu sens: cine mai scrie cărți "groase", de peste 400-500 de pagini, și, de asemenea, cine le mai citește sau le cumpără? Altfel spus, fie că discutăm despre creatorii de ficțiune, fie despre cititori, problema timpului (puțin și foarte puțin) se pune în ambele direcții: 1. când mai am timp să scriu?, 2. când mai am timp să citesc? Pe acest fundal, apar tot mai multe "microromane" și texte scurte sau foarte scurte, scrise într-un stil fast, care să concureze – totuși, de pe poziții inegale – cu acea matrice (senzație-stimul) a SMS-urilor, a YouTube-ului și a fast-food-ului, de care amintea Fisher.

Literatura ultimelor decenii, dar mai ales a ultimilor ani, tocmai asta a făcut – a încercat să găsească mijloacele necesare de a se adapta contextului (digital) actual, atât în formă, cât și în conținut. Digital literary studies, literatura hibridă (îmi vin în minte acum exemplul ficțiunilor interactive), studiile cantitative, totul și toate par să indice o nouă autenticitate în care unele dintre soluțiile găsite sunt din categoria micro și fast. Astfel, apariția unor cărți scrise în format micro și într-un stil fast nu ar trebui să ne mire.

Problema, totuși, intervine atunci când actul de a citi, care e considerat în sine "plictisitor" (via Fisher), e dublat de un conținut al materialului scris slab, neconvingător și nesusținut naratologic, semantic. Știm deja, lungimea unui text nu ar trebui să influențeze sau să condiționeze calitatea sa, dar în cazul Silviei Dumitru tocmai asta face. Metoda (micro și fast) aleasă de scriitoare se întoarce împotriva ei atât formal, cât și la nivel de conținut.